Ziua în care Ilinca a fost bunică

Ilinca se săturase să fie mică.

Borcanul cu cireșe stătea pe raftul de sus. Leagănul din nuc era prea înalt. Și seara, mereu, aceeași vorbă: „Când te faci mare."

„Vreau să fiu mare azi", a spus ea. „Nu la anul. Azi."

Bunica ședea pe prispă și cojea mazăre. A râs încet.

„Și eu aș vrea să fiu mică azi", a zis. „Să alerg fără să mă doară genunchii."

Ilinca s-a oprit. „Atunci hai să schimbăm."

„Ce să schimbăm, puiule?"

„Anii. Tu îi iei pe ai mei, eu îi iau pe ai tăi. Doar până diseară."

Bunica a pus mazărea jos. S-a uitat la Ilinca lung, cum te uiți la cineva care a spus ceva adevărat fără să vrea.

„Numai până apune soarele", a zis bunica. „Și numai dacă ne ținem de mână când apune. Așa se strică vraja, cum se și face."

Și-au dat mâna.

Ilinca a simțit ceva greu urcându-i în oase. Mâinile i s-au zbârcit. Spatele s-a îndoit. Când s-a uitat în geamul bucătăriei, o bătrână privea înapoi la ea, cu basmaua bunicii pe cap.

Iar pe prispă, o fetiță de șase ani sărea de pe un picior pe altul. „Sunt mică!" a strigat fetița-bunică. „Sunt mică, sunt mică!" Și a luat-o la fugă spre poartă.

Ilinca a întins mâna spre raftul de sus. Ajungea. Chiar ajungea la borcanul cu cireșe. A zâmbit — dar degetele n-au vrut să răsucească capacul. Tremurau. Borcanul a rămas închis.

„Vino să m-ajuți", a strigat ea spre curte.

Dar fetița era deja la groapa de nisip, apoi la gard, apoi după găini. „Prinde-mă!" râdea.

Ilinca a pornit după ea. Trei pași. Genunchii au înțepat-o. S-a oprit, cu mâna pe gard. Fetița a dispărut după șură.

Așa a fost toată ziua. Ilinca chema, fetița fugea. Ilinca voia să se așeze, fetița voia să se cațăre. Vecina a trecut pe drum și a strigat peste gard: „Bună ziua, mătușă!" — și Ilincăi i-a venit să plângă, dar nu știa de ce.

Când a ajuns, în sfârșit, la leagănul din nuc — leagănul ei, cel prea înalt — n-a mai avut putere să se urce în el.

S-a așezat pe iarbă. Îi era dor. Dor de brațe care s-o ridice. Dor de cineva care să spună „las' că te ridic eu."

Soarele cobora spre dealuri.

„Trebuie să ne ținem de mână", a zis Ilinca. „Vino, se face seară."

Dar fetița se cățărase în cireș, sus, unde cireșele erau roșii de tot. „Nu vreau! Aici e mai bine! Aici sunt cireșe și nu mă doare nimic!"

„O să apună soarele fără noi", a zis Ilinca. Vocea îi tremura ca mâinile.

„Nu-mi pasă", a zis fetița. Apoi, mai încet: „Mi-e frică să cobor."

Ilinca s-a uitat la trunchi. La mâinile ei, astea. Coaja era aspră, ramura era departe. O durea doar când se gândea la ea.

A pus un picior pe un nod. Apoi o mână, pe creanga de jos. A tras. A durut, în umăr, în palmă, peste tot. A urcat o creangă. Încă una. Fetița o privea de sus, cu ochii mari.

„Vin", a spus Ilinca. „Vin după tine. Stai."

Când a ajuns lângă ea, soarele atingea dealul. Ilinca a întins mâna zbârcită. Fetița a apucat-o strâns.

Și soarele a apus.

Greutatea a plecat din oasele Ilincăi ca apa dintr-un pahar răsturnat. Mâinile i s-au făcut iar mici. Lângă ea, în cireș, ședea din nou bunica, cu basmaua ei, ținând-o de mână.

„Coboară-mă", a zis Ilinca. „Nu ajung singură."

Bunica a coborât-o. Jos, în bucătărie, a luat borcanul de pe raftul de sus, l-a deschis dintr-o răsucire și i-a pus trei cireșe în palmă.

Ilinca a ridicat mâna și a prins mâna bunicii. Se potrivea exact — a ei, mică, într-a bunicii, mare.

„Mâine?" a întrebat bunica.

„Mâine rămân mică", a zis Ilinca. Și a mai luat o cireașă.