Floarea care se grăbea

Bunica pleca dimineața devreme, cu trenul de șase. Seara, înainte să stingă lumina, se așeză pe marginea patului lui Tudor și scoase din buzunar o pungă de hârtie, mică, cât o cutie de chibrituri.

— Înăuntru e o sămânță, spuse ea. Una singură, așa că ai grijă de ea. O pui în ghiveciul de pe pervaz și o uzi în fiecare seară cu apă din palmă. Nu din pahar. Din palmă.

— De ce din palmă? întrebă Tudor.

— Fiindcă în palmă nu încape prea multă, spuse bunica. Și zâmbi cu ochii, așa cum zâmbea ea.

A doua zi bunica nu mai era. Rămăsese doar mirosul de scorțișoară de pe perna ei și punga de hârtie pe noptieră. Tudor scutură sămânța în palmă. Era neagră, lucioasă, cât un bob de piper. O îngropă în pământul rece, o acoperi și turnă peste ea apă din căușul mâinii, exact cum îi spusese bunica.

Apoi se așeză pe scaun și se uită.

Se uită mult. Se uită până i se uscară ochii. Nu se întâmpla nimic. Pământul era pământ. Tudor oftă și se duse la culcare, supărat că lucrurile bune sunt atât de leneșe.

Dar dimineața, din pământ ieșise un fir verde. Subțire cât o ață, aplecat într-o parte, ca și cum ar fi tras cu urechea. Tudor se aplecă deasupra lui și îl privi de aproape, ținându-și respirația.

Și firul crescu.

Nu peste noapte. Nu cât era el la școală. Chiar atunci, sub ochii lui, se lungi cu un deget, apoi cu încă unul, întorcându-se ușor spre fața lui, ca floarea-soarelui spre soare.

Tudor se dădu înapoi. Firul se opri.

Se aplecă iar, cu inima bătându-i tare. Se uită. Și planta se ridică din nou, întinzându-se spre el, foșnind încet, ca și cum s-ar fi bucurat că e privită.

— Tu crești când mă uit la tine, șopti Tudor.

Nu-i venea să creadă ce noroc are. Alți copii așteptau săptămâni întregi o biată frunză. El avea o plantă care asculta. Se așeză pe scaun, își propti bărbia în palme și se uită cu toată puterea, dorindu-și din tot sufletul: mai mare, mai mare, mai mare.

Și planta îl ascultă.

Crescu cât masa. Crescu cât Tudor. Frunzele se desfăcură late, verzi-închis, cu margini zimțate. O tulpină se cățără pe perdea. Alta se strecură pe sub pat. Când Tudor clipi, planta profită și dădu un lăstar nou, chiar lângă urechea lui.

Până seara, camera nu mai era camera lui. Era o pădure. Umbra frunzelor acoperea tavanul. Nu mai vedea fereastra, nu mai vedea ușa dulapului. Ghiveciul crăpase, iar rădăcinile ieșeau afară, groase, apucând podeaua ca niște degete.

Tudor voise o plantă. Acum avea o plantă peste tot. Și niciuna nu era o floare. Nu era nimic frumos de arătat cuiva — doar frunze, frunze, frunze, flămânde de privirea lui.

Închise ochii. Planta se opri. Îi deschise. Planta porni iar spre el.

A doua zi era ziua lui. Tudor își dorise dintotdeauna să ducă ceva la școală de ziua lui — o prăjitură, un balon, ceva. Acum se gândi: o floare. O singură floare adevărată, pe care s-o pună pe catedră și toți s-o vadă. Dar planta lui nu făcea flori. Făcea numai frunze, cât timp el stătea și se holba la ea, nerăbdător.

Atunci înțelese ce trebuie să facă. Și nu-i plăcu deloc.

Trebuia să nu se uite.

Toată ziua.

Era cel mai greu lucru din lume. Tudor tăie mai întâi frunzele care umpluseră camera, una câte una, până i se făcură palmele verzi și îl usturară. Sub grămada de verdeață găsi tulpina de la început, cea subțire, aplecată într-o parte. O lăsă în ghiveciul crăpat, turnă peste rădăcini apă din palmă și — asta era partea grea — se întoarse cu spatele.

Nu se uită.

Merse la școală și nu se uită. Se gândea la ea tot timpul, așa cum te gândești la un dinte care se mișcă, dar nu se uită. Când ajunse acasă, mâna îl trăgea spre ușa camerei. Voia numai o privire, doar una. „Dacă mă uit puțin, crește puțin”, își spuse. Dar știa că nu-i adevărat. Dacă se uita puțin, își dorea mult. Așa era el.

Așa că mâncă în bucătărie, cu spatele la hol. Își făcu temele pe masa din bucătărie. Seara își spălă dinții cu ochii în chiuvetă. Și când se duse la culcare, se strecură în pat pe întuneric, fără să aprindă lumina, ca să nu vadă din greșeală pervazul.

Stătu întins, cu privirea într-un tavan pe care nu-l vedea, și ascultă. Nu se auzea niciun foșnet. Nimic nu se lungea, nimic nu se cățăra. Planta se odihnea, singură, neprivită. Lui Tudor îi era greu, așa cum ți-e greu să nu-ți scarpini o înțepătură. Dar adormi.

Dimineața, lumina intră pe fereastră și îl trezi. Tudor se ridică în capul oaselor și, în sfârșit, se uită.

În ghiveciul crăpat, pe tulpina subțire, se deschisese o floare. Una singură. Albă, cu mijlocul galben ca un gălbenuș, nu mai mare decât palma bunicii. Nu se grăbea nicăieri. Nu se întindea spre el. Stătea pur și simplu acolo, deschisă, în soarele de dimineață.

Tudor o privi îndelung. Floarea nu crescu. Rămase exact cum era.

Atunci o rupse cu grijă, o înfășură în batistă și o duse la școală, ținând-o în palmă tot drumul, ca pe apă.