Umbra care nu mai asculta

Vlad a văzut-o prima oară într-o după-amiază, în curte. Umbra lui făcea semn cu mâna. El nu făcea semn cu nimeni.

— Ce faci? a întrebat el încet, ca să nu-l audă nimeni.

Umbra n-a răspuns. Umbrele nu răspund. Dar a ridicat din umeri, așa cum ridici când n-ai chef să explici. Vlad s-a ciupit de braț. Ziua era caldă, mirosea a asfalt și a iarbă tăiată, iar umbra lui — subțire și lungă pe lângă gard — stătea cu mâinile în șold, deși el le ținea pe lângă corp.

— Bine, a zis Vlad. Ridic mâna dreaptă.

A ridicat-o. Umbra a ridicat-o pe stânga.

Așa a început.

La început a crezut că e un joc și că poate să-l câștige. Seara s-a așezat în fața lămpii din bucătărie și a încercat-o. Ridica un picior — umbra rămânea pe amândouă. Se apleca — umbra stătea dreaptă, cu fața spre tavan. A stat nemișcat de tot, ținându-și până și respirația, ca s-o prindă că nu are ce copia. Atunci umbra a întors capul, încet, și s-a uitat la el. O umbră nu are ochi. Vlad a simțit totuși cum e să fii privit de ceva care te cunoaște mai bine decât te cunoști tu.

— Cine ești? a șoptit.

Umbrele nu răspund.

A doua zi, la prânz, s-a așezat la masă și umbra lui a rămas în picioare pe perete, uitându-se pe geam. Mama a pus supa în față și n-a observat nimic. Adulții rareori se uită la umbre.

— Mamă, a început Vlad, umbra mea...

A tăcut. Mama a ridicat privirea, cu lingura în mână, și a așteptat. Ce să-i spună? Că umbra lui nu-l mai ascultă? Că se uita pe geam la ceva ce el nu vedea? Unele lucruri, dacă le spui cu voce tare, devin adevărate.

— Nimic, a zis. E bună supa.

Și de-atunci n-a mai spus nimănui. A rămas singur cu ea.

— Vreau să te porți normal, i-a șoptit umbrei, seara, în pat. Vreau să faci ce fac eu. Atât.

Umbra, întinsă pe tavan, s-a întors cu spatele.

În noaptea aceea Vlad s-a trezit o dată. Luna intra pe geam, iar umbra lui nu mai era pe tavan, unde o lăsase. Era jos, lângă fereastră, subțiată și lungită, cu un braț întins spre sticlă, ca și cum ar fi vrut să treacă prin ea și să iasă în stradă. Vlad a tras plapuma peste cap. A numărat până a obosit. Când a scos capul afară, umbra era iar lângă el, cuminte pe pernă. Prea cuminte. Ca cineva care s-a întors în grabă la locul lui și se preface că n-a plecat niciodată.

Trei zile a fost tot mai rău. Când Vlad dădea mâna cu cineva, umbra întorcea spatele. Când râdea cu băieții în curte, umbra rămânea nemișcată, ca și cum n-ar fi fost nimic de râs, ca și cum ea ar fi știut ceva ce ei nu știau. Se subția, se lungea, aluneca peste ziduri și se oprea în locuri anume — la o gură de canal, la o portiță, la un colț întunecat — și stătea acolo o clipă, ascultând, înainte să meargă mai departe. Vlad se ținea după ea și îi era, în același timp, frică și rușine: frică de ce voia, rușine că nu poate s-o strunească măcar cât să nu se vadă.

— Ce cauți? a întrebat-o o dată, aproape strigând, pe stradă. Ce tot cauți?

Umbrele nu răspund. Dar în dimineața a patra n-a mai fost vorba de căutat. A fost vorba de găsit.

Vlad mergea spre școală și umbra lui mergea în partea cealaltă, ca și cum ar fi avut altă treabă în alt loc. Vlad a trebuit să alerge după ea.

— Stai! Unde te duci?

Umbra s-a oprit lângă un bloc vechi, la o fereastră de la parter. Acolo, pe pervaz, stătea umbra unei pisici. Slabă, cu coada frântă, tremurând deși nu era frig — pentru că umbrele nu tremură de frig. Umbra lui Vlad s-a apropiat de umbra pisicii și a stat lângă ea. Doar a stat.

Vlad a bătut la geam. A ieșit o bătrână cu papuci de casă.

— Aveți o pisică? a întrebat el.

— Aveam, a zis bătrâna. A fugit acum trei zile. O cheamă Mură. Neagră toată, se pierde noaptea.

Trei zile. Exact de când umbra lui se oprea la colțuri și asculta. Vlad s-a uitat la umbra lui. Umbra i-a arătat, cu un deget lung, spre subsolul blocului, unde o fereastră spartă ducea în întuneric.

— Cred că știu unde e, a zis Vlad.

Au coborât amândoi, bătrâna cu o lanternă și Vlad cu umbra care, de data asta, mergea exact în față, ca un câine care a găsit urma. În subsol mirosea a mucegai și a praf. Din spatele unei țevi, doi ochi.

— Mură! a strigat bătrâna.

Pisica a mieunat. Era prinsă între țeavă și perete, cu o labă îndoită sub ea, și nu putea ieși. Vlad a întins mâna. Umbra lui a întins-o și ea, în același timp, spre același loc. Pisica a ieșit. S-a frecat de papucii bătrânei, apoi s-a uitat la Vlad și, ciudat, a mieunat spre umbra lui — nu spre el.

Sus, în lumină, bătrâna i-a dat lui Vlad o bomboană de mentă din buzunar.

— Cum de-ai știut? a întrebat ea.

Vlad s-a uitat în jos. Umbra lui stătea acum liniștită la picioarele lui.

— Am ascultat, a zis el.

În drum spre casă, Vlad a ridicat mâna dreaptă, așa, ca să verifice. Umbra a ridicat-o pe cea dreaptă. A sărit într-un picior. Umbra a sărit lângă el. A făcut o strâmbătură. Umbra i-a răspuns cu aceeași strâmbătură.

— Deci acum faci ce fac eu, a zis Vlad.

Și, spunând-o, s-a mirat că nu se bucură. Atâtea zile își dorise exact asta — o umbră cuminte, care să-l copieze, care să nu-l mai sperie noaptea la fereastră. Acum o avea, și parcă pierduse ceva. Umbra care se dusese singură, în partea cealaltă, care asculta la colțuri și stătea trează când el dormea, fusese cea care găsise pisica. O umbră care doar te imită nu vede niciodată ce nu vezi și tu.

Umbra n-a răspuns. Umbrele nu răspund.

Dar seara, când Vlad s-a băgat în pat și a stins lumina, umbra de pe tavan a ridicat iar mâna. Nu a făcut semn în gol, cum i se păruse în prima zi, în curte. A făcut semn într-o parte anume — spre fereastră, spre stradă, spre ceva de acolo, din întuneric, pe care Vlad încă nu-l vedea.

Și atunci a înțeles, dintr-odată, ce făcuse umbra în prima dimineață, când i se păruse că salută pe nimeni. Nu saluta pe nimeni. Se uita. Căuta. Undeva era mereu cineva pierdut, mic și tremurând, pe care numai o umbră îl putea zări prima.

— Bine, a șoptit Vlad în întuneric. Mâine mergem să vedem cine e.

Și i-a făcut și el semn înapoi. Nu ca să-l copieze. Ci ca să-i promită că, de data asta, vine de la primul pas.