Norul lui Andrei

Andrei fluiera fals. Nu nimerea nicio notă, dar fluiera de dimineața până seara, de parcă aerul i-ar fi fost dator cu un cântec. Sânzi, sora lui mai mică, își punea palmele pe urechi și țipa că-i sparge capul. Andrei fluiera mai departe.

În vara aceea nu mai plouase de trei săptămâni. Cerul era spălat, gol, albastru până la durere. Fântâna din curte scotea nămol în loc de apă. Porumbul lui moș Vasile, de peste gard, se răsucea în frunze ca niște mâini care se strâng.

Într-o seară, Andrei era pe acoperiș, punea la loc o țiglă căzută, și fluiera. Fluiera spre cerul acela sec, cu ciudă, ca și cum l-ar fi certat.

Și atunci, sus, departe, un nor s-a desprins de ceilalți.

Ceilalți erau o turmă subțire la marginea zării, prea sus ca să lase ploaie. Dar unul singur s-a rupt din ei. A venit peste sat încet, cotind, ca un câine care adulmecă o urmă. S-a oprit deasupra casei lui Andrei. Nu deasupra satului. Deasupra casei. Cât acoperișul, nici cu o palmă mai lat.

Și a plouat.

A plouat numai peste casa lui Andrei. O ploaie caldă, deasă, care sfârâia pe țiglă și se scurgea în jgheaburi. Andrei stătea în mijlocul ei, ud leoarcă, râzând cu gura până la urechi. La trei pași, în curtea lui moș Vasile, praful rămânea praf.

— Sânzi! a strigat el. Sânzi, vino să vezi!

Sânzi a ieșit în prag, a întins mâna dincolo de streașină și a rămas uscată. A tras-o înapoi sub ploaie. S-a udat. A început să sară în băltoacele care se făceau numai la ei.

Toată noaptea a plouat peste casa lor. Dimineața, iarba din curtea lui Andrei era verde crud, singura pată verde din sat. Norul stătea acolo sus, gras și mulțumit, chiar deasupra hornului.

Andrei a fluierat. Norul s-a lăsat puțin mai jos, ca și cum ar fi dat din coadă.

— Ești al meu, a zis Andrei. Ai venit la mine.

Trei zile a fost cel mai fericit copil din sat. Se culca cu propria lui ploaie deasupra, ca sub o pătură care cânta. Când mergea prin curte, norul îl urma, pas cu pas, și lăsa peste el o umbră răcoroasă în arșiță. Când intra în casă, norul aștepta la fereastră, răbdător.

A patra zi a venit moș Vasile la gard. Nu mai râdea nimeni.

— Andrei, a zis bătrânul. Norul tău. Cheamă-l și la mine. O jumătate de ceas. Îmi moare porumbul.

Andrei s-a bucurat că poate ajuta. A fluierat spre câmpul lui moș Vasile, i-a arătat cu mâna, l-a strigat pe nor cum îți strigi câinele: „Hai! Hai dincolo!"

Norul nu s-a clintit din locul lui. A rămas deasupra lui Andrei, exact deasupra creștetului.

Andrei a făcut trei pași spre gard. Norul a făcut trei pași cu el. Andrei a ajuns lângă porumbul uscat al bătrânului — și abia atunci, deasupra lui, deasupra capului lui Andrei, a început ploaia. Uda porumbul cât ținea Andrei umbra. Când s-a dat el la o parte, ploaia s-a mutat cu el, și lăsă în urmă o singură brazdă udă, îngustă cât un covor.

Moș Vasile s-a uitat la brazda aceea. S-a uitat la Andrei.

— Nu ploaia ta e, băiete, a zis el încet. Tu ești. Plouă unde ești tu.

Vestea a mers prin sat mai repede decât ar fi mers norul. Până seara veniseră toți la poarta lui Andrei.

Era Ruxandra, fata cu oile, cu buzele crăpate, care nu mai găsea apă pentru turmă și le mâna de trei zile din vale în vale. Era morarul, cu moara oprită, fiindcă pârâul care-i învârtea roata secase de tot. Erau gemenii Costea, care aduceau apă cu gălețile de la două sate depărtare și le vărsau jumătate pe drum. Se uitau toți în sus, la norul gras și egoist care sforăia deasupra unei singure case, în timp ce restul cerului era ca fundul unei oale spălate.

— Un singur nor pe tot cerul, a zis morarul, și stă la tine în cârcă.

Andrei se făcuse mic. Norul lui, pe care-l iubea, mângâierea aceea răcoroasă de deasupra lui, se uita la el ca la ceva de care ar fi trebuit să-i fie rușine.

În noaptea aceea n-a putut să doarmă. Ploaia cânta pe acoperiș, blândă, numai pentru el, și cântecul ăsta care-i plăcuse atâta acum îl durea. Se gândea la porumbul lui moș Vasile. La oile Ruxandrei, care behăiau în întuneric. Se gândea că norul nu vrea decât un lucru pe lume: să stea deasupra lui, deasupra patului lui, până la capătul verii.

Dimineața s-a sculat înainte de ziuă. A ieșit tiptil în curte. Norul s-a trezit și el, s-a lăsat jos, bucuros, așteptând să înceapă o zi la fel.

— Vino, a zis Andrei. Vino după mine.

Și a pornit. A fluierat încet, fals ca întotdeauna, și a luat-o pe uliță, iar norul l-a urmat, pas cu pas, cu ploaia lui cu tot.

A mers întâi la moș Vasile. Dar n-a stat pe brazdă. A intrat în porumb și a umblat printre rânduri, în sus și în jos, până le-a udat pe toate, fir cu fir. Ploaia venea peste el oriunde se ducea, și rândurile rămâneau în urma lui negre de apă, verzi, vii. Când a ieșit din porumb, moș Vasile stătea la capăt, cu căciula în mână, și nu spunea nimic.

Andrei nu s-a oprit. A luat-o spre izlaz, unde-l aștepta Ruxandra cu oile. A umblat prin toată turma, printre oi, și ploaia a umplut adăpătoarea de piatră, și oile și-au vârât boturile în ea și au băut cu sete. Ruxandra i-a întins un măr uscat, singurul lucru pe care-l avea. Andrei l-a pus în buzunar și a mers mai departe.

A urcat pe deal, la ogorul cel mare al satului, și l-a străbătut de la un capăt la altul, prin miriște și țărână, în sus și în jos, ca un plugar care ară cu propriii lui pași. Soarele se ridicase acum, ardea, dar peste Andrei ploua întruna, și el simțea că e din ce în ce mai obosit, și că norul de deasupra lui e din ce în ce mai subțire.

Fiindcă norul se golea. Cu fiecare câmp, cu fiecare curte, cu fiecare fântână peste care Andrei se apleca și o umplea, norul slăbea. Din gras și rotund se făcuse lung și zdrențuit. Se vedea cerul prin el.

Andrei știa ce se întâmplă. Nu era prost. Norul lui, dacă-l plimba așa peste tot satul, avea să se termine. Avea să se subțieze de tot și să se piardă în cer, înapoi la ceilalți, și n-avea să se mai întoarcă niciodată la fereastra lui.

S-a oprit o clipă, în mijlocul ogorului. A privit în sus. Norul, cât mai era din el, s-a lăsat jos, i-a atins obrazul cu ceață răcoroasă, ca și cum l-ar fi rugat să se întoarcă acasă, amândoi, și să lase satul în plata Domnului.

Andrei a strâns din dinți. Și a mers mai departe.

A coborât în sat pe partea cealaltă. A trecut pe la moară și a umblat prin albia seacă a pârâului până a curs iar un firicel, cât să miște roata o dată, scârțâind. Morarul a ieșit în prag și a rămas cu gura căscată. A trecut pe la gemenii Costea și le-a umplut butoaiele din curte. A trecut pe la casa lui, pe la fântâna lui, și a scos găleata plină cu apă limpede, și a lăsat-o pe Sânzi să bea prima.

Când a ajuns în mijlocul satului, la fântâna din piatră unde se strângea toată lumea, mai toți erau acolo, ieșiți la porți, uitându-se la băiatul ud până la os care umbla de un ceas cu un nor tot mai mic după el.

Andrei s-a oprit lângă fântână. Norul de deasupra lui nu mai era decât o zdreanță de ceață, cât o batistă.

A fluierat. Fals, încet, ultima oară.

Și zdreanța aceea de nor a plouat tot ce mai avea, dintr-odată, peste fântână, peste piatra caldă, peste umerii oamenilor strânși acolo. O ploaie scurtă, deasă, ca un pumn de apă aruncat din cer. Oamenii au ridicat fețele în sus. Sânzi râdea. Ruxandra întindea palmele.

Apoi ploaia s-a rărit. S-a oprit.

Sus nu mai era nimic. Cerul era iar gol, dar altfel gol — nu sec, ci curat, spălat, cu o singură urmă de abur care se ridica și se subția și se pierdea de tot printre ceilalți nori de la margine.

O picătură, ultima, a căzut pe obrazul lui Andrei. Nu se știa dacă din cer sau din ochii lui.

A rămas așa, în mijlocul satului, cu cămașa lipită de el, cu mărul uscat în buzunar, privind în sus la locul unde nu mai era nimic.

Pe urmă a fluierat o dată, scurt, fals, spre cerul limpede.

De data asta nu s-a mai desprins niciun nor. Dar în noaptea aceea, târziu, când Andrei dormea dus, s-a pornit peste tot satul o ploaie adevărată, lată, care cădea la fel pe toate acoperișurile, pe tot porumbul, pe toate fântânile — și pe casa lui la fel ca pe a lui moș Vasile, nici cu o palmă mai mult.