Masinuța Blu

de Dragoș Racheriu  ·  5 min de citit cu voce tare

Ștefan avea doar 6 luni când tatăl său îi aduse prima mașinuță. Era cam cât pumnul, albastră și cu roțile mari.

- Brum bruummm, uite ce ți-a luat tata! Prima ta mașinuță! Și o așeză lângă el, încât copilul să o vadă bine.

- Băiatul o luă în mână și o băgă în gură.

- Îi place! se lăudă tatăl.

Dar Ștefan o aruncă cât de tare putu, iar mașinuța, dupa o ciocnire violentă de perete și câteva răsturnări spectaculoase ajunse într-un colț al camerei.

A trecut timpul și, deși Ștefan mai crescuse, în continuare tentativele de joacă cu mașinuța eșuau în acelasi mod, cu ea aruncată pe jos.

- Nu mă place, își spunea ea tristă. Abia dacă pune mâna pe mine și imediat mă aruncă fără milă, ca și cum i-aș fi făcut ceva.

Însă perioada urmatoare a fost și mai rea. A ajuns pe un raft și nimeni nu a mai bagat-o în seamă luni de zile. Era plină de praf când a fost luată de acolo.

- Dă-i-o lui Tudor, că Ștefan nu se joacă cu ea. Nu i-a plăcut niciodată, discutau părinții.

Cuvintele astea au făcut mica mașinuță să se cutremure de durere. Tot ce-și dorea era un copil care să o placă și să se joace din când în când cu ea.

Tudor avea 5 ani și, când a primit mașinuța albastră, s-a strâmbat.

- Asta e pentru copii mici, n-are nici lumini, nici telecomandă! N-am ce sa fac cu ea.

Și din nou mașinuța s-a trezit aruncată. De data asta nimeri într-o ladă mare plină de jucării.

- Bună, eu sunt Blu! se adresă ea jucăriilor.

- Lasă-ne în pace, vrem să dormim.

- De ce?

- Ca să treacă timpul mai repede.

- Până când? întrebă Blu nedumerită.

- Până când va alege să se joace cu noi din nou.

- A da, bună idee! și Blu se culcă și ea.

Probabil trecuse multă vreme pentru că plasticul de pe capota ei era crăpat și decolorat când s-a trezit Blu.

- Vai, unde sunt? se întrebă ea speriată. Era întuneric și mirosea urât. Una dintre roți i se murdărise cu untul de pe o felie de pâine mucegăită.

- Sunt într-un tomberon de gunoi! realiză ea când se uită mai bine în jur.

- E mereu mai rău! își spuse ea încet și farurile ei mici și rotunde se inundară de lacrimi.

- Mai bine nu existam! Toată viața mea am fost aruncată, iar asta e destinația finală! Gata, am ajuns. Frumoasă călătorie!

Dintr-o dată niște mâini mici și murdare o ridicară dintre gunoaie.

- O mașină albastră!! strigă copilul ridicat pe vârfuri la marginea tomberonului de gunoi. Mereu mi-am dorit o mașină albastră.

- Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc! strigă el sărind în sus de bucurie.

Copilul aduse mașinuța aproape de nas, o întoarse pe toate părțile și se uită cu mare atenție la ea.

- E perfectă! exclamă el. Apoi și-o strecură în sân, sub tricoul rupt.

- Aici nu te va găsi nimeni! îi șopti el mașinuței.

Blu se simțea bine acolo, era călduț și putea auzi inima copilului bătând cu putere.

Ajuns acasă, copilul o spălă și o șterse de tricou.

- Brum brumm! ia să vedem cum merge cea mai frumoasă mașinuță din lume. Și îi făcu vânt pe covorul vechi.

- Ha, e de curse!

Iar mașinuța albastră se simțea de curse.

Făcuse primul viraj al vieții ei, iar viitorul părea minunat.