Lista bunicii

Bunica a plecat în zori, când boabele de rouă încă atârnau grele pe firele de iarbă. Pe masa din tihnita bucătărie de țară, lângă o cană cu ceai rece și amar de coajă de salcie, lăsase o foaie ruptă dintr-un caiet de matematică.

Matei a găsit-o când s-a trezit, cu ochii încă lipiți de somn. Sperase ca acea zi de vacanță să fie despre ecrane aprinse și castele cucerite în jocuri. În schimb, pe hârtie se lăfăiau zece rânduri scrise cu cerneală violet, cu literele bunicii, colțuroase și hotărâte: „Zece lucruri de făcut înainte să se cearnă nucile”.

Nicio explicație. Doar lista:
1. Să plantezi ceva care înflorește albastru.
2. Să găsești o piatră care seamănă cu un animal.
3. Să asculți o poveste de la un străin.
4. Să dai ceva ce-ți place mult.
5. Să stai o oră fără să vorbești.
6. Să faci pe cineva să râdă.
7. Să repari ceva ce ai stricat.
8. Să dormi sub stele.
9. Să înveți un cuvânt într-o limbă necunoscută.
10. Să mulțumești pentru ceva ce nu-ți place.

Matei a lăsat foaia pe masă și a băut o gură de ceai. A strâmbat din nas; era atât de amar, încât i s-a strâns gura. A vrut să arunce hârtia la coș, dar privirea i-a căzut pe grădina goală de dincolo de geam. Bunica nu făcea niciodată lucruri fără rost.

A început cu pământul. În șopron a găsit un plic vechi cu semințe de cicoare. A săpat cu o lopățică ruginită lângă gardul de scânduri, acolo unde pământul era uscat și tare ca piatra. S-a zgâriat într-un mărăcine și a transpirat până când a reușit să îngroape bobițele negre. A turnat apă dintr-o stropitoare grea și a privit noroiul format. Părea doar o pată neagră, nimic albastru.

La prânz, a coborât la râu. Pietrele de pe mal frângeau lumina soarelui și frigeau la atingere. A întors zeci de bolovani, murdărindu-și degetele cu mâl uscat, până când a văzut-o: o piatră cenușie, perfect rotundă, cu o dungă albă care o tăia pe mijloc. Semăna izbitor cu un pănțăruș care își ascunsese capul sub aripă. A pus-o în buzunar; era grea și păstra căldura amiezii.

Pe uliță, l-a întâlnit pe moș Petre, un bătrân care împletea coșuri din nuiele pe o prispă străină. Matei s-a așezat pe dâmbul de iarbă de lângă el. Bătrânul nu l-a întrebat nimic o vreme, doar a lăsat degetele noduroase să ghideze curpenii de răchită. Apoi, fără să-și ridice ochii, a început să povestească despre marea revărsare a râului din tinerețea lui, când oamenii au salvat purceii în albii de lemn, iar el a plutit pe o poartă veche de stejar până la deal. Matei a ascultat nemișcat, simțind mirosul de mâl vechi și lemn ud pe care povestea îl aducea cu ea.

Punctul patru a fost cel mai greu. Matei s-a întors în camera lui și s-a oprit în fața micii etajere. Acolo stătea „Insula cu Epave”, o carte cu coperți groase de carton și hărți desenate cu tuș negru, pe care o cumpărase după trei luni în care strânsese fiecare bănuț. O știa pe de rost, dar îi plăcea să-i atingă paginile aspre. O iubea mai mult decât orice altă jucărie.

Pe treptele casei vecine stătea Mia. Cățelușul ei bătrân murise cu o săptămână în urmă, iar fetița nu mai ieșea la joacă; doar desena cercuri în praf cu un băț. Matei a strâns cartea la piept, a ezitat la poartă, apoi a trecut dincolo.

— E pentru tine, a spus el repede, întinzându-i volumul greu. Are hărți cu pirați și corăbii.

Mia a ridicat ochii verzi, mari și obosiți. A luat cartea în poale, i-a mângâiat coperta aspră și, pentru prima dată în multe zile, a schițat un zâmbet mic.

— Mulțumesc, Matei, a șoptit ea.

Matei s-a întors acasă cu mâinile goale. Când a intrat în cameră, locul liber de pe raft i s-a părut uriaș, ca o fereastră deschisă spre nicăieri. A simțit o strângere în piept, o lipsă fizică, dar nu s-a dus înapoi să o ceară. Cartea era acum a ei.

Ora de tăcere a petrecut-o sub nucul bătrân. La început, a vrut să strige la un câine care lătra pe uliță, apoi să fluiere. S-a silit să tacă. Și, treptat, liniștea s-a umplut de zgomote pe care nu le auzise niciodată: fâșâitul mărunt al furnicilor prin iarbă, scârțâitul crengilor uscate sub greutatea unei guguștiuci, respirația caldă a pământului încins.

Când mama s-a întors de la magazin, cu umerii lăsați de oboseală și mirosind a praf de drum, Matei a încălțat cizmele de cauciuc uriașe ale tatălui său, și-a îndesat o pernă sub tricou și a început să meargă legănat prin curte, imitând un pinguin care încearcă să care o găleată cu apă. S-a împiedicat, apa i s-a vărsat peste picioare, iar mama a izbucnit într-un râs curat și sonor, care i-a șters ridurile de pe frunte.

În pod, Matei a căutat cioburile cănii de lut pe care o trântise în primăvară și o ascunsese de frică. Le-a șters de praf și le-a potrivit una câte una, lipindu-le cu rășină caldă. Când a terminat, cana avea o dungă groasă, maronie, ca o cicatrice aspră. Nu mai era perfectă, dar nu mai curgea.

Noaptea, a scos o cergă de lână pe prispă. S-a învelit până la bărbie. Aerul era rece, iar stelele păreau mii de ace de gheață înfipte în cerul negru. A tremurat puțin, s-a foit, dar a rămas acolo, privind cum se mișcă bolta deasupra lui, până când ochii i s-au închis de oboseală.

A doua zi, a bătut la ușa doamnei învățătoare pensionare. O știa aspră, dar știa și că vorbea limbi străine.

— Vreau un cuvânt greu, i-a spus el când ea a deschis ușa.

Femeia l-a privit prin ochelarii cu rame subțiri, apoi a zâmbit blând.

— Éphémère, a spus ea, pronunțând rar. E din franceză. Înseamnă ceva ce trăiește doar o zi, ca o floare de câmp sau un fior, dar lasă o amintire care nu se mai șterge.

Matei a repetat cuvântul în șoaptă, mergând spre casă. Sunetul lui i s-a părut moale, ca o frunză care cade.

Ultimul punct de pe listă l-a găsit în bucătărie. S-a uitat la cana cu ceai de salcie, acum complet rece. Îi displăcea gustul lui mai mult decât orice. A ridicat cana, a închis ochii și a băut-o până la fund. Gâtul i s-a strâns, dar când a pus cana jos, a șoptit spre fereastră:

— Mulțumesc.

Duminică seara, bunica s-a întors. Mirosea a fân uscat și a drum lung. S-a așezat pe prispa de lemn, scoțându-și basmaua de pe cap. Nu l-a întrebat nimic despre listă.

Matei s-a așezat lângă ea. Pe pervazul ferestrei, cana de lut lipită cu rășină era plină cu apă, iar în ea stătea un buchet mic de flori de cicoare, de un albastru intens, pe care le culesese în acea dimineață din colțul gardului.

Dincolo de uliță, pe trepte, Mia stătea cu genunchii la gură, întorcând paginile din „Insula cu Epave”. Coperta cărții strălucea slab în lumina roșiatică a apusului. Locul de pe raftul lui Matei rămăsese gol, dar, privind spre curtea vecină, băiatul nu mai simțea nicio strângere în piept.

— Efemer, a șoptit Matei, atingând petalele albastre ale cicorii.

Bunica nu a spus nimic. Doar a întins mâna ei caldă, bătătorită de muncă, și a strâns-o pe a lui.