Întunericul care se ascunde

Luca avea șapte ani și o colecție impresionantă de luminițe. Pe noptieră stătea o girafă portocalie care scotea un bâzâit cald și blând. Pe tavan erau lipite stele verzi care străluceau în întuneric, deși Luca le găsea cam palide și nefolositoare când venea vorba de colțurile camerei. Sub pat avea o bandă de leduri albastre pe care tatăl o montase special ca să-i arate că acolo nu se ascunde nimic.

Cu toate acestea, Luca știa adevărul. Întunericul nu era doar lipsa luminii. Era ceva viu. Ceva care se strângea în dulap în timpul zilei, printre hainele de iarnă, și care ieșea la vânătoare imediat ce mami închidea ușa. Întunericul se furișa pe sub covor, se cățăra pe perdele și pândea. Luca era convins că, dacă toate luminile s-ar stinge deodată, întunericul l-ar înghiți cu totul, ca o gură uriașă și rece.

„Nu există monștri în întuneric, puiule”, îi spunea mami în fiecare seară, sărutându-l pe frunte.

„Știu că nu sunt monștri”, răspundea Luca, strângându-și pătura până la bărbie. „Întunericul însuși este cel care mă sperie. E prea mare și n-are margini.”

În fiecare noapte, ușa camerei lui rămânea întredeschisă, lăsând să treacă o fâșie subțire și galbenă de lumină de pe hol. Acea fâșie era ca o barieră de protecție. Atâta timp cât o vedea, Luca se simțea în siguranță.

Dar într-o seară de noiembrie, totul s-a schimbat.

Afară ploua mărunt, iar picăturile băteau în geam ca niște degete mici și grăbite. Luca se uita la girafa lui portocalie, ascultându-i bâzâitul liniștitor. Deodată, girafa a scos un sunet ciudat, ca un sughiț. Lumina ei a pâlpâit o dată, de două ori, apoi s-a stins cu un pârâit scurt. În aceeași secundă, stelele de pe tavan au părut să se stingă și ele, lăsând camera într-o beznă adâncă și grea. Chiar și ledurile de sub pat s-au stins. Fusese o pană de curent.

Luca a încremenit. S-a ghemuit sub plapumă, trăgând-o peste cap, și a încercat să nu respire. Inima îi bătea atât de tare încât era sigur că se auzea în toată casa. Aștepta. Aștepta ca întunericul să vină și să-l prindă.

În loc de asta, din colțul camerei, de lângă dulap, s-a auzit un foșnet moale. Nu era un sunet fioros. Suna mai degrabă ca o frunză uscată purtată de vânt pe parchet.

„Au”, a spus o voce.

Luca a încetat să mai respire. Vocea era subțire, catifelată și puțin răgușită, ca și cum nu mai vorbise de multă vreme.

„Cine... cine e acolo?” a șoptit Luca, cu vocea tremurândă.

„Eu”, a răspuns vocea din colț. „Și tocmai m-am lovit cu degetul mic de la picior de trenulețul tău de lemn. De ce îl lași mereu în mijlocul drumului? Are roțile acelea mici și ascuțite.”

Luca a clipit în întuneric. Ochii începuseră să i se obișnuiească cu lipsa luminii. În colțul camerei, umbra nu mai părea o masă amenințătoare. Se mișca încet, ca o bucată de pânză de sac care se scutură de praf.

„Tu... tu ești întunericul?” a întrebat băiatul.

„Da, eu sunt”, a oftat vocea. „Sau ce a mai rămas din mine după ce ai pus leduri până și sub pat. Știi cât de greu este să găsești un loc liniștit în camera asta? Dulapul tău e plin de haine mirositoare, iar sub pat e atât de multă lumină albastră încât mă dureau ochii în fiecare noapte.”

„Dar... mie îmi e frică de tine”, a spus Luca, coborând plapuma până sub nas. „Toată lumea se teme de întuneric. Ești mare, ești rece și ascunzi lucruri rele.”

Întunericul a scos un sunet care semăna cu un râs trist.

„Eu să ascund lucruri rele? Luca, eu sunt cel speriat aici. De fapt, sunt îngrozit.”

Luca s-a ridicat ușor în coate. „Tu? De ce să-ți fie frică? Tu ești cel care stăpânește noaptea!”

„Asta crezi tu”, a spus întunericul, alunecând încet de-a lungul peretelui, ca o pisică neagră și uriașă care se întinde. „Mie îmi este frică de gândurile tale.”

„De gândurile mele?”

„Da. Când stai aici în pat, cu ochii mari, și începi să te gândești la monștri, la lupi cu dinți de fier sau la vrăjitoare, toate acele imagini apar în mine. Gândurile tale de frică sunt ca niște spini. Sunt ascuțite, strălucesc urât și mă înțeapă peste tot. Monștrii pe care îi imaginezi tu nu te caută pe tine, Luca. Ei aleargă prin mine, mă calcă pe picioare și urlă. Este extrem de obositor. În fiecare noapte trebuie să suport toate sperieturile pe care le inventezi.”

Luca a tăcut, uimit. S-a gândit la nopțile în care își imagina că sub patul lui trăiește o caracatiță uriașă cu ochi roșii.

„Deci... caracatița de sub pat... era din cauza mea?”

„Normal”, a spus întunericul, așezându-se pe covor, la câțiva pași de pat. „M-a strâns de tentacule toată noaptea trecută. Am avut nevoie de trei ore de liniște în dulap ca să-mi revin. Tu doar o imaginezi, dar eu trebuie să o găzduiesc.”

„Îmi pare rău”, a șoptit Luca. Chiar se simțea vinovat. Nu se gândise niciodată că frica lui putea să doară pe altcineva. „Dar ce pot să fac? Când e întuneric, mintea mea pur și simplu începe să inventeze lucruri.”

„Asta este din cauza ușii”, a explicat întunericul, arătând spre fâșia subțire de lumină galbenă care venea de pe hol.

„De ce? Lumina aceea mă ajută să văd.”

„Nu, lumina aceea te păcălește”, a spus întunericul cu blândețe. „Ea taie camera în două. Creează margini ascuțite. Umbra dulapului pare o gheară pentru că lumina de pe hol o lungește. Jucăriile tale par fiare ciudate pentru că lumina le desenează strâmb pe pereți. Lumina aceea galbenă mă rănește pe mine și te sperie pe tine. Dacă ai închide ușa, am fi doar noi doi. Totul ar fi neted. Fără margini, fără umbre ciudate. Doar o liniște mare și albastră.”

Luca a privit spre ușă. Fâșia de lumină galbenă părea acum altfel. Nu mai era o barieră de siguranță, ci o lamă care tăia camera, creând monștrii de care se temea. Dar să închidă ușa însemna să renunțe la ultima legătură cu lumea de afară. Însemna să rămână complet singur cu întunericul.

„Dacă închid ușa... o să mă înghiți?” a întrebat el în șoaptă.

„Nu am cum să te înghit, Luca. Sunt doar aer fără soare. Dar dacă închizi ușa, promit să mă așez la picioarele patului tău ca o pătură moale și caldă. Și o să te ajut să adormi.”

Luca a simțit cum inima îi bate mai repede. Era o alegere grea. Putea să rămână ascuns sub plapumă, tremurând de frică și creând spini care să-l rănească pe noul său prieten, sau putea să fie curajos. Să facă ceva ce nu mai făcuse niciodată.

A respirat adânc. A dat plapuma la o parte. Aerul din cameră era răcoros, dar nu mai părea dușmănos.

A coborât din pat. Tălpile lui goale au atins parchetul de lemn. Fiecare pas spre ușă i s-a părut o călătorie uriașă. Simțea cum întunericul se dă la o parte din calea lui, cu respect, lăsându-i loc să treacă. Nu era nicio gheară care să-l prindă, niciun monstru sub pat. Era doar camera lui, aceeași ca în timpul zilei, dar îmbrăcată în haine de seară.

A ajuns la ușă. A pus mâna pe clanța rece de metal. A privit pentru ultima oară pe holul luminat, unde totul era galben și familiar. Apoi, cu o mișcare hotărâtă, a tras ușa după el.

Ușa se închise cu un clic moale. Lumina galbenă a dispărut.

Pentru o secundă, Luca a simțit cum îl cuprinde panica. Era o beznă totală, atât de adâncă încât părea că plutește în spațiu. A închis ochii, apoi i-a deschis din nou.

„Întuneric?” a șoptit el, strângându-și brațele în jurul pieptului.

„Sunt aici”, a răspuns vocea, dar acum nu mai venea din colț. Era peste tot în jurul lui, caldă, moale și incredibil de liniștită. Nu mai existau umbre ascuțite pe pereți. Fără lumina de pe hol, dulapul era doar un dulap, iar jucăriile erau doar jucării care dormeau. Totul devenise o singură masă catifelată de un albastru profund.

„E... e foarte moale”, a spus Luca, surprins.

„Ți-am spus eu”, a șoptit întunericul. „Fără margini. Haide, întoarce-te în pat. Te conduc eu.”

Luca a făcut câțiva pași înapoi. Nu s-a împiedicat de nimic. Simțea cum aerul din jurul lui îl ghidează blând, ca o mână caldă pe umăr. S-a urcat în pat și s-a cuibărit sub plapumă.

Întunericul s-a strâns încet la picioarele lui, ca un câine mare și credincios care se așază să doarmă. Luca a simțit o greutate caldă și plăcută peste picioare.

„Și acum?” a întrebat Luca, simțind cum pleoapele încep să-i devină grele.

„Acum, gândește-te la ceva frumos”, a spus întunericul. „Ceva rotund și liniștit. Când te gândești la lucruri frumoase, ele plutesc în mine ca niște baloane de săpun colorate. Îmi place la nebunie să le privesc cum plutesc înainte să adormi.”

Luca a închis ochii. S-a gândit la o zi caldă de vară, la bunica lui care îi dădea să mănânce pepene roșu pe prispă, și la sunetul albinelor care bâzâiau leneș prin grădină. În mintea lui, gândurile nu mai erau spini. Erau luminițe moi, verzi și aurii, care pluteau încet prin camera întunecată.

Întunericul de la picioarele lui a scos un oftat lung și mulțumit, strângându-se și mai aproape de el. Luca a zâmbit în pernă, a tras aer în piept și a adormit, în timp ce afară ploaia continua să bată blând în geam, ca o melodie veche cântată doar pentru ei doi.