Harta Locului Care Nu E

Tudor stătea pe marginea patului și dădea cu piciorul în podea. Tic, tac. Tic, tac. Afară ploua de două ore și părea că nu se va opri niciodată. Plictiseala era o greutate în piept, ceva greu și gri, ca norii de afară. Nu mai avea ce să facă. Citiuse toate benzile desenate, construise toate turnurile posibil din cuburi și chiar numărase găurile din covor de trei ori. Ușa se deschise încet și intră unchiul Sandu. Unchiul Sandu nu era un unchi obișnuit. Mirosea a vopsea veche, a cafea arsă și a tunele. Avea buzunarele mereu pline de șurubelnițe și hârtii împăiturite ciudat.

— Te plictisești, băiete? întrebă unchiul, trăgând un scaun lângă pat.

Tudor dădu din umeri.

— Nu am ce să fac. E o zi proastă.

Unchiul Sandu chicoti și scoase din buzunarul hainei o bucată mare de pergament, îngălbenită și casantă. O întinse spre Tudor.

— Poate asta te ajută. E un cadou. Dar ai grijă. Nu e o hartă obișnuită.

Tudor luă hârtia. Era grea. Când o desfăcu, se aștepta să vadă ducători, nume de orașe sau măcar o busolă. Dar harta era goală. Doar o pată mare de cerneală neagră în mijloc, ca un nor de furtună, și margini încrucișate.

— Nu e nimic pe ea, spuse Tudor, dezamăgit.

— Ba e, zise unchiul Sandu, ridicându-se și îndreptându-și vesta. Arată Insula Lucrurilor Neterminate. Problema e că nu există încă.

— Cum adică, nu există? O hartă arată unde e un loc. Dacă locul nu e, nu e hartă.

— Locul ăla așteaptă să fie construit. Tu ești arhitectul. Dacă vrei să ajungi acolo, trebuie să pui tu munca în el. Succes, Tudor. Și nu te aștepta să fie ușor.

Unchiul ieși și ușa se trânti ușor în urma lui. Tudor rămase cu harta în mână. Se așeză în pat și o privi atent. Pată neagră din mijloc începu să se miște. Încet, cerneala se întinse, formând o linie subțire, șerpuită. Apoi apăru un mic punct la capătul liniei. Tudor se duse la fereastră. Linia de pe hartă indica spre colțul camerei lui, lângă bibliotecă. Se apropie. Pe hărtie, punctul deveni un mic desen: un pod.

— Un pod? șopti Tudor.

Se uită în colțul camerei. Era doar o grămadă de jucării și o cutie de carton goală. Niciun pod. Se așeză pe podea și privi desenul. Podul de pe hârtie părea fragil, din lemn. Tudor luă cutia de carton. O întoarse pe o parte. Nu era suficient. Luă cărțile din bibliotecă. Cărți groase, despre istorie și animale. Le așeză una peste alta, formând doi piloni. Puse cutia deasupra. Când puse ultima carte, ceva se întâmplă. O linie fină de aur apăru pe harta din mâna lui, desenând exact podul pe care îl făcuse el. Punctul de la capătul podului se aprinse, strălucind slab.

Tudor simți o furnicătură în stomac. Nu era magia din povești, cea care vine de la sine și face totul mărunt. Era altceva. Era ca și cum harta îi spunea: Bine. Ai făcut o parte. Acum hai să vedem ce mai faci.

Se uită mai departe. După pod, harta arăta o pădure. Dar pădurea era doar câteva linii stângace, ca niște copaci desenați de mână.

— Pădure, spuse Tudor. Am nevoie de o pădure.

Se uită prin cameră. Nu avea copaci. Avea o plantă într-un ghiveci, dar era mică și ofilită. Însă harta cerea o pădure. O pădure deasă, unde să te poți ascunde. Tudor se duse în dulap și scoase toate păturile. Pe cele groase de iarnă și pe cele subțiri de vară. Le împrăștiă pe podea, după podul de cărți. Le înălță, sprijinindu-le de scaune și de picioarele patului. Când termină, camera arăta dezastruos. Păturile formau tuneluri și colibe, un labirint de material moale. Transpira. Nu era ușor să ridici o pădure de lână.

Se târî prin pădurea de pături. Pământul era moale și cald. Ajunse la capătul tunelului. Harta arăta acum un munte. Un munte înalt, cu vârful în nori. Tudor oftă. Muntele era cel mai greu. Se uită la pat. Patul era înalt. Dar nu era un munte. Muntele trebuia să fie stâncos și periculos.

Scoase toate pernele. Le puse una peste alta, lângă peretele camerei. Apoi luă scaunul de la birou și se cățără pe el, apoi pe perne. Era instabil. Pernele alunecau. Când încercă să pună o pernă mai sus, totul se dărâmă cu un zgomot pufnos. Pernele rostogolindu-se pe podea.

Tudor căzu în genunchi, gata să plângă de nervi. Se uită la dezastrul din jur. Jucăriile împărțite, cărțile împrăștiate, păturile încâlțite. I se făcea dor de plictiseala de dinainte. Plictiseala era liniștită. Asta era doar muncă și supărare.

Se uită la ușa închisă. Arunca harta în colț și se băga în pat? Nimeni nu știa ce face. Nimeni nu îl obliga. Harta rămânea albă, indiferentă.

— Nu se poate, gândi el, cu fruntea încruntată. E prea multă treabă pentru o hârtie goală. Nu am forță. Vreau să mă odihnesc.

Rămase așa un minut, ghemuit pe podea, lăsând greutatea să-l doboare. Dar apoi, văzu linia aurie de pe harta căzută lângă el. Părea atât de aproape. Doar un ultim efort. Se ridică, își șterse sudoarea de pe frunte cu dosul palmei și începu să mute pernele. Nu doar să le pună, ci să le lege, să le îndoa, să le facă stabile. Se cățără din nou. De data asta, se ținu de marginea dulapului, cu inima bătându-i puternic. Era înalt. De aici, camera lui părea o altă lume. Podul de cărți părea mic, pădurea de pături arăta ca o mare mare.

Se așeză în vârful muntelui de perne și privi harta. Muntele era desenat acum, perfect, cu zăpadă pe vârf. Dar harta nu se termină aici. În spatele muntelui, harta era din nou goală. Doar un spațiu alb, imens. Tudor aștepta să apară ceva. Să apară un castel, un dragon, o comoară. Aștepta ca harta să-i arate unde să meargă mai departe. Dar harta rămase albă.

— Nu e corect, spuse Tudor, lovind perna cu pumnul. Am făcut podul. Am făcut pădurea. Am făcut muntele. Ce mai vreți?

Harta nu răspunse. Cerneala nu se mișcă. Tudor stătu acolo, în vârful muntelui său de perne, și privi camera răvășită. Mama o să-l certe. O să fie supărată de dezordine. Dar în acel haos, Tudor văzu ceva ce nu văzuse înainte. Lumina de la veioză cădea peste podul de cărți și făcea o umbră lungă, ca un pod adevărat peste o prăpastie. Păturile nu mai păreau doar material, ci tuneluri secrete. Muntele de perne era o cetate de neînfrânt.

Harta nu mai arăta nimic pentru că nu mai avea nevoie să îi arate nimic. Locul exista. El era în el. Tudor închise harta și o puse în buzunarul pijamalei. Nu mai avea nevoie de ducători. Se dădu pe spate pe vârful muntelui și privi tavanul. Nu mai era plictisit. Plictiseala dispăruse odată cu munca depusă. Afară ploua în continuare, dar în camera lui era o insulă. O insulă pe care nimeni altcineva nu o putea vedea și pe care doar el o putea construi din nou mâine, dacă mai avea putere.

— E locul meu, șopti el către tavan.

Și pentru prima dată în acea zi, tăcerea camerei nu mai era goală. Era plină de tot ce el crease.