Cheia bunicului

În dimineața în care a găsit cheia, Rada săpa după râme lângă rădăcina nucului. Nu-i trebuiau râmele — voia doar să-și bage mâinile în pământul rece, fiindcă afară era deja o zăpușeală de sfârșit de iunie și pământul de sub nuc rămânea singurul loc răcoros din toată curtea. Degetele ei au dat de ceva tare, învelit într-o cârpă unsuroasă. A scos cârpa, a desfăcut-o și a rămas cu o cheie de fier în palmă. Era grea, cu trei dinți neregulați și cu un cap rotund, tocit de atâtea mâini. Mirosea a rugină și a untură veche.

Rada știa, chiar de atunci, a cui putea fi cheia. Dar n-a spus nimănui.

Fiindcă în casă era o ladă. O ladă de lemn afumat, cu colțuri de fier, care stătea la picioarele patului bunicii și pe care nimeni n-o mai deschisese din iarnă, de când murise bunicul. Cheia ei se pierduse. Bunica spunea că se pierduse, dar o spunea cu ochii în altă parte, așa cum spui un lucru ca să nu-l mai atingi. Uneori, seara, Rada o vedea cum se așază pe marginea patului și pune palma pe capacul lăzii, doar palma, fără s-o miște.

Rada a strâns cheia în pumn și s-a hotărât să caute orice altă ușă în afară de aceea.

Așa a început vara ei. A încercat cheia la poarta grădinii, deși poarta n-avea decât un cârlig. A încercat-o la ușa grajdului, la lacătul de la coteț, la portița dinspre livadă. S-a cățărat în pod și a încercat-o la cufărul cu lână, care se deschidea oricum de la sine. A trecut pârâul și a bătut la casa lui moș Chiru, orbul, despre care copiii ziceau că are o odaie ferecată, plină cu bani de aur. Moș Chiru a lăsat-o să încerce, râzând, iar cheia n-a intrat nici pe jumătate în broasca lui.

De fiecare dată se ducea la câte o ușă nouă tocmai fiindcă exista una la care nu voia să se ducă. Cât încerca la altă broască, mai putea să-și spună: „poate cheia e a acelei uși, nu a lăzii”. Cât cheia nu intra nicăieri, lada rămânea închisă și bunicul rămânea, într-un fel, tot acolo, cu palma bunicii deasupra.

Iulie s-a copt și s-a trecut. Cheia se lustruise de la buzunarul ei. Dinții ei nu se potriviseră la nicio ușă din sat. Rada rămăsese cu o singură broască neîncercată și cu spaima că, dacă ar încerca-o, s-ar putea întâmpla două lucruri, unul mai greu decât altul.

Primul: cheia să nu se potrivească nici acolo. Atunci n-ar mai fi rămas nimic de căutat, iar lada bunicului ar fi rămas închisă pe veci, fără nicio cheie pe lume.

Al doilea: cheia să se potrivească. Și atunci ar fi trebuit să vadă ce e înăuntru — să deschidă lucrul pe care bunica nu-l mai deschidea, să răscolească un loc pe care toată casa îl ocolea, călcând în vârful picioarelor.

Într-o seară de la începutul lui august, când bunica se dusese la vecina de peste drum cu o strachină de prune, Rada a rămas singură în odaie cu lada. Afară, greierii țârâiau atât de tare încât păreau că sunt în perete. A îngenuncheat pe scândura rece. A scos cheia. Mâna îi tremura, deși nu-i era frig deloc.

A pus dintele cel mare la gura broaștei. A intrat. A intrat tot, până la capăt, cu un mic zgomot de metal care se așază la locul lui. Rada a rămas o clipă fără să respire. Apoi a răsucit.

Broasca s-a împotrivit, a scârțâit lung, ruginit, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn de câteva luni — și s-a deschis.

Capacul s-a ridicat greu. Dinăuntru a ieșit un miros pe care Rada îl uitase și pe care, dintr-odată, l-a recunoscut cu totul: miros de rumeguș, de tutun și de fier. Mirosul mâinilor bunicului. A stat așa, cu capacul ridicat, și a lăsat mirosul s-o umple, fiindcă atâta rămăsese din el și era mai mult decât crezuse ea că mai există.

În ladă erau puține lucruri. O rindea. Câteva dălți înfășurate într-o cârpă, la fel de unsuroasă ca aceea în care fusese cheia. Un fund de sticlă cu cuie. Și, deasupra tuturor, o pasăre de lemn, cioplită pe jumătate. Avea trupul gata, aripile abia însemnate cu tăieturi scurte, și un singur ochi scobit; celălalt rămăsese o bucată netedă de lemn, ca și cum pasărea încă aștepta să fie privită.

Rada a luat pasărea în palme. Era ușoară și caldă, mai caldă decât fierul cheii. A întors-o pe toate părțile. A pipăit locul unde bunicul se oprise, unde cuțitul lui se ridicase de pe lemn ultima oară și nu se mai întorsese.

A auzit poarta. Bunica se întorcea, cu strachina goală, cu pașii ei domoli pe cărare. Rada n-a apucat, și nici n-a vrut, să pună lada la loc și să se prefacă. A rămas jos, pe scânduri, cu pasărea în mâini și cu capacul dat pe spate.

Bunica a intrat, a văzut lada deschisă și s-a oprit în prag. N-a întrebat de unde cheia. N-a întrebat de ce. A stat o clipă lungă, ținându-se cu o mână de tocul ușii. Apoi a venit, s-a lăsat cu greu pe genunchi lângă Rada și s-a uitat în ladă, la rindea, la dălți, la fundul de sticlă cu cuie.

Rada i-a întins pasărea. Bunica a luat-o. A trecut cu degetul mare peste locul netezit, peste ochiul care nu fusese scobit, exact peste locul unde trecuse și degetul Radei, fără să știe.

Au dus pasărea împreună la fereastra dinspre răsărit, unde bunicul obișnuia să stea dimineața, pe scăunelul lui, cu soarele pe spate. Au așezat-o pe pervaz, cu ochiul cel scobit spre geam, spre curte, spre nucul sub care Rada găsise cheia. Cealaltă parte, cea netedă, cea neterminată, rămânea spre odaie, spre ele.

Cheia de fier, cu cei trei dinți ai ei, Rada a lăsat-o în broasca lăzii. A răsucit-o o dată, ca lada să se poată închide, și a lăsat-o acolo, atârnând, gata oricând să deschidă din nou.

Afară se întuneca. Greierii țârâiau mai încet. Bunica a aprins lampa, iar pe pervaz pasărea de lemn a prins o umbră lungă, cu un singur ochi lucind spre curte și cu celălalt, neterminat, întors spre casă.