Câinele care a salvat o galaxie pentru un os

Rolf n-a simțit mirosul de iarbă umedă al fermei, ci un iz înțepător de metal încins și ozon.

A deschis ochii. Nu era în cușca lui de lemn. Nu era nici castronul roșu pe care scria, cu litere strâmbe, numele lui. În jur, lumini roșii clipeau nebunește, iar o voce de robot striga de undeva de sus: „Autodistrugere în două minute! Evacuați sectorul!”

Rolf a scâncit. Era un terrier mic, cu blana sârmoasă și urechile bătute de vânt. Locul lui era în cartea Rolf, un câine la fermă, exact la pagina 120, unde primea un os mare și adormea la soare.

A alunecat pe foaia lucioasă a cărții străine și a sărit pe raftul de lemn al bibliotecii.

Noaptea, biblioteca era un furnicar. Cărțile își deschideau coperțile, iar personajele ieșeau la plimbare. Unele făceau schimb de haine, altele își împrumutau săbiile, dar cele mai rele erau cărțile noi, de aventuri. Ele propuneau mereu jocul de-a schimbatul finalurilor.

— Cine are ferma mea? a lătrat Rolf, cu coada între picioare. Cine mi-a luat osul?

A luat-o la goană pe raftul al doilea, cel de literatură istorică. Mirosul de fân și de lemn vechi l-a condus direct la o carte groasă, cu coperți de piele: Cronica Cavalerului de Argint.

Acolo, înghesuit într-o cușcă de lemn mult prea mică pentru el, stătea Sir Galahad. Cizmele lui de fier ieșeau mult în afară, iar armura îi scârțâia la fiecare respirație. Cavalerul rodea cu poftă osul de cauciuc al lui Rolf.

— Hei! a lătrat micul terrier, bătând cu laba în pagină. Ăla e finalul meu! Ești prea mare ca să stai acolo!

Cavalerul a deschis un ochi obosit, sub viziera ridicată.

— Pleacă, piciule. Am ucis trei dragoni în capitolul cinci, am trecut prin Deșertul de Cenușă în capitolul opt, iar regele m-a trădat la final. Sunt rupt de oboseală. Nu mă mai mișc din cușca asta. Miroase a cedru și a liniște.

— Dar eu am rămas blocat pe o navă spațială! a scâncit Rolf. O să explodeze!

— Nu-i treaba mea, a mormăit cavalerul, întorcându-se pe cealaltă parte. Armura mea e prea grea ca să mai lupt. Dacă vrei finalul înapoi, du-te la Căpitanul Vance, de pe raftul de sus. El are o cabană cu șemineu în cartea lui. Aș da cușca asta pe cabana lui într-o secundă, dar bătrânul nu vrea să facă schimb.

Rolf a pufnit și a început să urce pe scara de lemn a bibliotecii. Treptele erau înalte pentru picioarele lui scurte, dar dorința de a ajunge acasă îl împingea de la spate.

L-a găsit pe Căpitanul Vance pe raftul al patrulea. Bătrânul marinar stătea pe puntea unei corăbii de hârtie, fumându-și pipa de lemn.

— O cabană? a pufnit căpitanul, când Rolf i-a explicat situația. Sigur că am o cabană caldă la sfârșitul cărții mele. Dar nu pot pleca acolo. Nava mea preferată, Starlight, e blocată în cartea de science-fiction de jos. Cea cu alarma roșie. Dacă explodează, fumul o să-mi îngălbenească toate paginile.

— Și ce pot să fac eu? a întrebat Rolf.

— Manualul navei spune că doar o „unitate biologică sub treizeci de centimetri” poate să încapă prin țeava de răcire ca să apese butonul de oprire. Tu ai exact mărimea potrivită. Du-te, oprește autodistrugerea, iar eu îi dau cabana mea cavalerului. El îți dă cușca înapoi și toată lumea e fericită.

Rolf s-a uitat în jos, spre cartea din care fugise. Lumina roșie încă pâlpâia pe raft, ca un ochi de monstru. Lui Rolf îi era frică de tunete. Iar nava aceea suna ca o mie de furtuni la un loc.

— Nu pot, a șoptit el. E întuneric acolo. Și miroase urât.

— Atunci n-avem ce discuta, a spus căpitanul, întorcându-se cu spatele. Rămâi în spațiu.

Rolf s-a uitat la lăbuțele lui tremurătoare. S-a gândit la Sir Galahad, care era atât de obosit încât nici nu-și mai putea ridica sabia. S-a gândit la ferma lui, la mirosul de praf cald și la somnul lung de după-amiază. Nimeni nu avea să facă treaba asta în locul lui.

— Vin imediat, a spus micul câine.

S-a întors la cartea de science-fiction, Destinația: Alfa. A sărit direct în mijlocul paginii.

Zgomotul era asurzitor. „Un minut până la implozie!” striga computerul.

Rolf a găsit țeava de răcire. Era un tub îngust de metal, negru și plin de funingine. Mirosea a ulei ars. A băgat capul înăuntru. Întunericul părea să-l strângă de gât.

A vrut să dea înapoi. Să fugă și să se ascundă sub un dicționar gros, unde nu-l găsea nimeni.

„E doar o vizuină de bursuc”, și-a spus el, încercând să-și controleze respirația rapidă. „O vizuină mai mare și de fier.”

S-a împins cu lăbuțele din spate. Blana i s-a zgâriat de pereții aspri. A înaintat în întuneric, ghidat doar de zgomotul ascuțit din capătul tubului. Aerul devenea tot mai cald și mai greu de respirat.

La capătul țevii, a văzut o cameră mică, plină de fire colorate. În mijloc, pe un panou, lumina un singur buton albastru. Era sus, mult prea sus pentru un terrier de talie mică.

„Treizeci de secunde!”

Rolf a ieșit din tub și s-a sprijinit pe picioarele din spate. S-a întins cât a putut de mult, dar mai avea nevoie de o palmă ca să atingă butonul.

„Douăzeci de secunde!”

La fermă, când trebuia să prindă merele care atârnau pe crengile de jos, Rolf știa exact ce are de făcut. Își lua avânt și sărea cu toată forța din picioarele din spate.

A strâns din dinți, s-a lăsat în jos și a sărit.

A simțit o durere scurtă în vârful nasului când s-a lovit de plasticul dur. Butonul a scos un clic metalic.

Zgomotul de alarmă s-a oprit brusc. Lumina roșie s-a stins, fiind înlocuită de o lumină verde, caldă și liniștitoare.

„Sistem resetat. Autodistrugere anulată”, a spus vocea computerului, mult mai încet de data asta.

Rolf a căzut pe podeaua de metal, gâfâind. Avea nasul julit și blana plină de praf negru, dar inima îi bătea cu mândrie.

S-a târât înapoi prin tubul de răcire și a ieșit pe raft.

Căpitanul Vance îl aștepta, sprijinit în baston. L-a privit lung, apoi a dat din cap, mulțumit. Fără să spună un cuvânt, bătrânul și-a luat bagajul și a coborât spre cartea cavalerului.

Câteva minute mai târziu, Sir Galahad ieșea din cușca de lemn, mângâindu-și spatele amorțit, și se îndrepta spre cabana cu șemineu a căpitanului. Înainte de a intra în noua lui poveste, cavalerul s-a întors spre Rolf și i-a făcut un salut scurt, cu mâna la coif.

Rolf a sărit în sfârșit în propria lui carte.

Mirosul de iarbă cosită l-a învăluit imediat. Soarele de după-amiază îi mângâia blana murdară de funingine. S-a cuibărit în cușca lui de lemn, unde osul de cauciuc îl aștepta neatins.

Era încă un câine mic, căruia îi era frică de tunete, dar, în timp ce închidea ochii, a simțit că întunericul de sub pat nu mai părea atât de mare.