Dănuț era un coleg de grădiniță de-al lui Ștefan. L-au înscris părinții lui când grupa era deja formată. Cei mici se obișnuiseră cu despărțirea de părinți și nu mai plângeau. Ai fi zis că e rândul lui Dănuț să plângă dimineața, dar nu s-a întâmplat așa. După ce și-a îmbrățișat mama, el a intrat în grupă liniștit și, după câteva momente în care și-a privit colegii, a...zâmbit larg.
Teacher s-a uitat la el surprinsă că nu e supărat și i-a întors zâmbetul. Și mai mirați au fost ceilalți micuți, care nu înțelegeau cum de Dănuț era atât de relaxat. Au lăsat ce făceau și s-au apropiat de el. Unii chiar au pus mâna pe el, de parcă voiau să se asigure că e adevărat.
- Nu ești supărat că te-a lăsat mama ta aici? îl întrebă Ștefan.
- Dar a zis că vine mai târziu să mă ia. Și când am intrat aici și am văzut cât de mulți prieteni voi avea, cum să mai fiu supărat?
- Eu sunt Ștefan și sunt primul tău prieten de la grădiniță! Pe tine cum te cheamă, Zâmbăreață?
- Mă cheamă Dănuț, dar poți să-mi spui Zâmbăreață. Îmi place! Și în plus, cam ai dreptate, râd mult.
Și Zâmbăreață i-a rămas numele.
Pe acest copil orice îl distra. Rar îl vedeai fără zâmbetul lui până la urechi.
Odată s-a împiedicat și a căzut, iar când Ștefan a fugit îngrijorat să-l ajute să se ridice acesta, cu lacrimi în ochi , zâmbea.
- Uff, bine că nu m-am lovit mai tare! spuse el scuturându-se.
La serbarea de Crăciun când toți copiii aveau emoții unul singur stătea pe scaun, dădea liniștit din picioarele atârnate și zâmbea larg. Parcă sorbea fiecare moment așteptând să apără Moșul.
- Dănuț, cred că am uitat poezia! îi spuse Ștefan încet la ureche.
- Nu-ți face griji Ștefan, nu cred că asta va fi cea mai mare problemă a Moșului. El oricum le știe pe toate, le-a tot auzit.
Ștefan zâmbi. Pentru că râsul prietenului său era molipsitor.
- Am să-i spun: "Moșule, îmi pare rău, dar am uitat poezia. Însă promit să o spun bine la anul."
- Vai, mi-ai furat replica! spuse Zâmbăreață și amândoi copiii izbucniră în râs.
Îmi amintesc când au fost prima dată la teatru cu grădinița. Era întuneric și cei mici erau înspăimântați de vrăjitoarea cea rea.
- Nu ți-a fost frică, Dănuț?
- Ba mi-a fost, dar pantofii vrăjitoarei m-au făcut să râd. Ai văzut ce lungi erau? M-am gândit cum ar fi să mergi cu așa niște încălțări. Numai ușor nu e! Nu-s eu rapid, dar n-ar avea nicio șansă săraca vrăjitoare să mă prindă. S-ar împiedica de trei ori înainte să pună mâna pe mine. Și Dănuț râse sănătos.
O singură dată Zâmbăreață era să o pățească din cauza zâmbetului său.
- Era în clasa întâi și se juca în pauză împreună cu prietenii lui, Ștefan și Tudor, când s-au apropiat de ei trei băieți dintr-o clasă mai mare. Aceștia păreau să caute probleme pentru că se uitau urât și i-au întrebat cu o voce disprețuitoare:
- Hei, ce faceți voi aici?
Zâmbăreață s-a uitat la ei și a zâmbit.
- Ce ți se pare, măi, așa amuzant?
Copilul continuă să zâmbească fără să spună nimic. Cei doi prieteni ai săi veniră lângă el să-l susțină. Începură să zâmbească și ei, uitându-se fix la cel care pusese întrebarea.
- Sunteți cu capu! se răsti copilul mai mare. Să mergem băieți, ăștia nu-s normali.
- Mamă, ce frică mi-a fost! spuse Zâmbăreață, după ce se îndepărtară cei mari.
- Mie îmi spui? zise Ștefan. Și toți trei râseră ușurați.
Am multe amintiri cu acel băiat și în toate este vesel. Odată l-am și întrebat:
- Cum de zâmbești tot timpul, Dănuț?
- De fiecare dată când zâmbești, o nouă floare răsare pe câmpia vieții tale. Așa mi-a spus mama.
***
Nu l-am mai văzut pe Zâmbăreață de ani buni, însă și acum îmi amintesc zâmbetul lui. Mai ales atunci când sunt trist. Și zâmbesc. Pentru că orice rău are și o părticică bună. Trebuie doar să o descoperi. Am învățat asta de la el. Și este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat vreodată.