Ștefan era un băiețel de 4 ani abia împliniți ce se juca în spatele casei bunicului său. Afară era plăcut, spre înserat, când soarele își ia la revedere, se înroșește de oboseală și se culcă liniștit după orizont. Ca de obicei, Ștefan se juca cu uneltele de grădină. De această dată, alesese o sapă și făcea o gaură în pământ. Săpase destul de mult când nimeri în ceva tare: Poc! Poc, din nou.
- Oare ce o fi? se întrebă băiatul.
Continuă să sape curios să vadă ce descoperise. Și într-adevăr era ceva acolo. Nu pământ tare, nu o piatră și nici resturi sau gunoaie cum mai găsise de alte dăți. Obiectul acesta era deosebit, pentru că, deși murdar și acoperit cu pământ, strălucea foarte tare.
Ștefan dădu pământul la o parte cu mâinile și scoase de acolo o lădiță aurie, nu foarte mare, dar extrem de grea.
- O comoară! exclamă copilul și întoarse cutia pe toate părțile căutând să o deschidă. Dar nu găsi o încuietoare, balamale sau ceva care să semene a capac de care să tragă.
- Și totuși are ceva înăuntru, observă el. Asta pentru că, atunci când o învârtea, ceva părea să se miște în interior.
Mult timp s-a chinuit Ștefan să deschidă comoara, dar nu a reușit. Se făcuse seară și băiatul trebuia să se meargă la somn, așa ca luă cutia sub braț și intră în casă cu ea. O spălă bine la baie și o duse în cameră la el. Adormi cu ea în pat, în timp ce o analiza.
În timpul nopții băiatul se trezi din cauza cutiei. Aceasta strălucea în întuneric, se încălzise și vibra ușor. O crăpătură apăruse de jur împrejurul ei. Puțin speriat, dar curios în același timp, Ștefan atinse cutia acolo unde părea crăpată, iar aceasta se deschise de la simpla atingere.
Înăuntru, în mijloc, era o telecomandă care părea să plutească fără a atinge pereții cutiei.
Băiatul luă telecomanda în mână și o analiză. Era doar puțin mai mare că telecomanda macaralei lui, fierbinte și foarte grea. În centru avea doar două butoane ce clipeau intermitent, unul roșu și unul verde.
- Pe care să apăs oare? Ștefan știa de la telecomanda bunicului că butonul roșu e de închidere, iar cel verde de pornire. Așa că îl apăsă pe cel verde.
Imediat în mijlocul camerei lui apăru o lumină puternică în jurul căreia se roteau luminițe mici de toate culorile. Curând lumina se materializă treptat într-un roboțel cam de mărimea lui Ștefan.
Băiatul își trase plapuma până sub ochi.
- Nu te speria de mine, Ștefan! spuse roboțelul fără să se miște. Nu vreau să-ți fac niciun rău. Numele meu este Info. Tu m-ai creat când ai apăsat butonul acela. Așa că acum sunt robotul tău.
- Știi cum mă cheamă? întrebă băiatul cu ochii mari de curiozitate și emoție.
- Când ai apăsat butonul, ai transmis informații prin degetul tău și așa am aflat totul despre tine și civilizația ta.
- Ce civilizație?
- Cea a oamenilor de pe pământ, din care faci tu parte.
- Eu vin de pe altă planetă, de la altă civilizație.
- Și cum ai ajuns tocmai aici, pe pământ, în curte la Bubu?
- Așa e jucăria asta făcută: atunci când apeși pe butonul roșu, ea se teleportează, cu tot cu mine, către altă civilizație. Adică dispare și apare în cu totul alt loc, foarte departe de unde era inițial.
- De ce?
Roboțelul, deși părea obișnuit cu întrebări, părea de data asta încurcat.
- Așa e ea...construită, cu ideea de a trece de la o civilizație la alta. De a schimba informații. De a învăța și a da mai departe.
- Dar dacă eu nu apăs butonul roșu?
- Voi rămâne aici, cu tine, până când vei apăsa butonul.
- Nu-l voi apăsa niciodată! spuse Ștefan hotărât. Ești robotul meu, eu te-am găsit.
Robotul rămase tăcut, fără a-l contrazice sau a încuviința.
- Pe la câte civilizații ai fost?
- 521 de civilizații au apăsat butonul roșu pentru a mă trimite mai departe.
- Ce multe! Povestește-mi despre ele. Spune-mi tot ce știi.
În vârful capului roboțelului apăru o lanternă cu care a proiectat pe tavanul camerei lui Ștefan toate informațiile pe care le știa. Despre planetele pe care ajunsese, despre cei ce locuiau acolo, despre realizările lor.
Cu ochii ațintiți în tavan Ștefan a asistat la prezentarea robotului, fără să clipească.
- Asta e tot ce știu, spuse roboțelul la un moment dat și închise proiectorul.
- Ștefan tăcu. Era prea fascinat de ce experimentase pentru a putea zice ceva.
După un timp, reuși să întrebe:
- Și ai reușit să înveți de la mine despre civilizația noastră?
- Am citit ADN-ul tău și întreaga ta memorie. Știu tot ce trebuie despre Pământ și locuitorii lui.
Cu lacrimi în ochi Ștefan continuă:
- Adio, roboțelul meu!
- Rămâi cu bine, Ștefan.
Și Ștefan apăsa butonul roșu. Roboțelul, telecomanda și cutia se transformară într-o lumină orbitoare ce se stinse încet și dispăru.
În pătuțul lui de la Bubu, Ștefan rămase trist după plecarea roboțelului său. Ar fi vrut să nu îl părăsească niciodată. Dar erau atâtea informații care așteptau să ajungă și la alții.
În acea noapte, băiatul înțelese ceva important: că menirea cunoștințelor este de a fi împărtășite și cunoscute de cât mai mulți. Și că, de multe ori, un lucru îți aduce mai mare plăcere când îl oferi altcuiva, decât atunci când îl păstrezi pentru tine.