Pe o câmpie plină de flori frumoase trăiau doi fluturași, prieteni buni: Fluturel și Fluturică.
Fluturel avea aripile mari și foarte frumos colorate, de parcă curcubeul se termina pe el. Fiind bunul lui cel mai de preț, le spăla în roua dimineții și toată ziua le ștergea de polen. Avea un pămătuf făcut special din cel mai fin puf de păpădie.
Toate insectele din câmpie îi admirau aripile lui Fluturel. Alți fluturi însă se țineau departe de el: "Se dă mare cu aripile lui" spuneau ei cu oarecare invidie.
Nu însă și Fluturică - un fluturaș mic cu aripi albe. Fluturică îl aprecia mult pe Fluturel.
I-ar fi plăcut și lui să aibe aripi atât de frumoase dar, dacă nu s-a întâmplat, măcar să stea aproape de Fluturel și să se uite la ale lui.
Fluturică era sociabil - cunoștea toată câmpia cu toate insectele ei. Saluta și intra în vorbă cu oricine și făcea parte din toate grupurile de joacă. Era mereu ocupat cu câte un eveniment și era invitat la toate petrecerile.
Își făcea însă timp și pentru prietenul lui, Fluturel.
Ar fi vrut să-l ia cu el peste tot, dar lui Fluturel nu-i plăcea compania altora și prefera să stea pe florile lui mai toată ziua.
- Nu mă plac și nici eu nu-i plac! spunea el, referindu-se la ceilalți locuitori ai câmpiei.
- Dar Fluturel, nu poți sta singur toată ziua! E important să îți faci prieteni. Prietenii sunt cel mai de preț lucru!
- Tu ești prietenul meu și mi-e de ajuns!
Într-o zi Fluturică s-a îmbolnăvit. Nu era ceva grav, o simplă răceală. Toate insectele din câmpie au venit la el în vizită și i-au adus polen proaspăt încălzit la soare și chiar petale mici de lucreție, care se știe că alungă boala dacă le pui pe frunte.
Fluturel însă nu a trecut pe la fluturașul bolnav. Iar Fluturică i-a simțit lipsa, pentru că era cel mai bun prieten al lui.
"Unde o fi Fluturel?" Și tot el și-a răspuns: "Ei...se bucură de soarele cald, nu dă el pe aici. N-ar suporta să se întâlnească cu atâta lume." Și Fluturică, deși puțin trist, reuși să zâmbească când se gândi la aripile frumoase ale prietenului lui.
Șapte zile a ținut boala lui Fluturică. A fost petrecere mare în câmpie când, în sfârșit, a ieșit din casă! Cu toții se bucurau că s-a vindecat.
Însă el prima dată s-a dus să-și viziteze prietenul de care îi era foarte dor.
- Bună Fluturel! Ce mai faci?
- Bună! Te-ai făcut bine?
- Da! Sunt ca nou!
- Ce bine! Acum putem din nou să ne jucăm împreună! Să zburăm din nou pe calea panseluțelor și să admirăm fulgii de mătrăgună învârtiți de vânt. Sau să suflăm polen peste gâza de lemn! Să sărim din două în două flori și să ne întrecem până la soare și înapoi. Avem atâtea de făcut!
- M-am plictisit tare zilele astea, reluă încet Fluturel oarecum trist... M-am săturat și de aripile mele. Nici nu-mi mai plac! Să nu te mai îmbolnăvești niciodată!
- N-am să mă mai îmbolnăvesc! spuse zâmbind Fluturică. Viața e prea frumoasă că să stai bolnav, bunul meu prieten, Fluturel! Acum, să ne întrecem!
Cei doi au zburat către soare, iar pentru prima dată, Fluturică era primul. Nu pentru ca ar fi zburat mai repede, ci pentru că Fluturel nu se mai sătura să-l privească. "Ce frumos îi strălucesc aripile!", se minună el.
- Ai aripi de soare, Fluturică! Aripi de soare!