Povestea asta este veche, de pe vremea când în loc de păsări, pe cer zburau dragoni - niște creaturi pe cât de frumoase și elegante, pe atât de puternice și de temut. Nu exista un animal mai puternic decât dragonii. Aceștia aveau solzi în loc de piele, o coadă lungă, ascuțită și niște aripi mari, care blocau soarele și întunecau cerul când treceau pe deasupra ta.
Și unii dragoni, nu toți, scuipau flăcări. Îi vedeai cum își umflă pieptul, gâtul li se înroșește, iar nările încep să fumege. Apoi suflau prelung un nor de flăcări ce mistuia totul în cale. Cenușa și fumul negru era tot ce mai rămânea în urma lor.
Povestea noastră este însă despre un pui de dragon mai special. Îl chema Dragonel și, spre desosebire de cei doi frați ai săi, și de toți ceilalți dragoni din vremea lui, avea aripile altfel. Când le ținea strânse pareau absolut normale, însă când le deschidea diferența era evidentă: erau mai mici și alungite, cu crestături pe margini.
- Nu va supraviețui, și-au dat cu părerea dragonii bătrâni, atunci când au auzit de el.
Părinții lui, un puternic dragon negru suflător de flăcări și o frumoasă dragonita roșie ca soarele la apus, și-au propus să facă orice va fi nevoie pentru a-l ajuta și proteja pe Dragonel. Simțeau în inima lor că micuțul dragon avea un mare handicap.
- Probabil nu va zbura niciodată, plângea uneori mama sa noaptea.
- Nu ai de unde să știi asta! o liniștea tatăl.
- Ce e un dragon care nu zboară? gândea mama sa fără ca măcar să aibă curajul să pronunțe aceste cuvinte.
A trecut timpul și Dragonel și frații săi au crescut suficient de mari pentru a începe antrenamentele de zbor. În primele lecții trebuia să alergi cât poți de tare, apoi dintr-o dată să întinzi aripile. Iar când le desfăceau micuții începeau să plutească câte puțin, abia desprinși de pământ. Aterizau, strângeau aripile și alergau în continuare, apoi le deschideau din nou.
Dragonel nu reușea să se desprindă de pe pământ ca frații lui. În plus, atunci când desfăcea aripile și vântul trecea prin crestăturile lor, un șuierat prelung se auzea până departe.
- Se antrenează Dragonel! râdeau unii.
Și toată ziua se auzea șuieratul. Pentru că Dragonel se antrena în continuu. Nu era alt pui de dragon mai încăpățânat ca el. Cei drept, nici nu era necesar să fie, pentru că ei începeau să zboare, din ce în ce mai ușor.
- Hei Aripioare, cum e pământul văzut de jos? îl tachinau ceilalți pui de dragoni.
Treceau zilele și Dragonel tot nu reușea să zboare. Picioarele, pieptul și aripile sale deveniseră puternice de la atâtea antrenamente. Mai puternice decât ale oricărui alt dragon, dar degeaba, dacă nu putea zbura. Își pierdea uneori speranța. "Nu pot!" își spunea atunci, dar se corecta imediat. "Nu pot ÎNCĂ! Am să le dovedesc tuturor că pot zbura". Și antrenamentele continuau.
Într-o zi o libelulă se așeza pe botul lui Dragonel.
- Greșești, spuse ea.
- Ce? întrebă luat prin surprindere dragonul.
- Greșești modul în care încerci a zbori. Tu ești altfel, de ce încerci mereu să zbori cum o fac ceilalți? Tu poți zbura, dar altfel.
- Învârte din aripi, nu mai plana pe ele. Uite așa. Iar libelula îi arată cum făcea ea.
Dragonel se ridică și își roti aripile.
- Ha! Niciodată nu am încercat asta. Ce ușor pot să le învârt! îi spuse el încântat libelulei. Dar libelula nu mai era. Dispăruse.
În continuu și-a învârtit Dragonel aripile și spre seară a reușit să se ridice puțin de pe pământ. Simțea că ăsta e doar începutul.
Toată noaptea s-au auzit șuierături pe muntele dragonilor. Dar acum erau altfel, continue, vibrante și asurzitoare. Chiar înspăimântătoare, spuneau unii.
Dimineață, Dragonel cu aripile lui rotitoare, era pe cer. Iar cerul părea neîncăpător pentru el. Toți dragonii îl priveau cu un respect tacit.
- Uite-l cum zboară! își puneau ei.
- Ce frumos zboară! exclamă cu lacrimi de fericire mama lui.
- Are cel mai rapid zbor pe care l-am văzut vreodată! aprecie și tatăl lui.
Erau atât de mândri de el.
