Pescarul și peștișorul auriu

Pescarul și peștișorul auriu

Petrică era un pescar sărac, dar fericit. Nu avea el multe, dar făcea în fiecare zi ce îi plăcea, adică să pescuiască, iar asta era suficient pentru el.

Bărcuța lui era tare veche și reparată într-o sută de locuri. Îi spunea Floricica pentru că pentru el era frumoasă și firavă ca o floare. Mereu se trezea Petrică cu picioarele ude când pescuia. Asta pentru că intra apă prin crăpături și îmbinările vechi. Dar nu se necăjea prea tare. Cu o căldare arunca apa ce se aduna pe fundul bărcii. Și o cârpea din nou.

Bărcuța Floricica era ca o a doua casă pentru el. Și avea mare grijă de ea. O spăla seara când ajungea cu ea în port și din nou dimineața, înainte să-l poarte într-o nouă aventură.

Toate zilele lui Petrică erau la fel - perfecte în felul lor. Se trezea înainte ca soarele să spioneze de după orizont, mânca ceva rapid și pleca în port. Nu se grăbea. El nu se grăbea niciodată. Mergea agale până în port și saluta pe toată lumea. Era tare sociabil și vorbăreț. Și făcea lumea să radă cu glumele lui. Oamenii îl iubeau pentru asta și mereu se bucurau să-l vadă. Petrică le aducea zâmbete pe buze și le făcea ziua puțin mai frumoasă.

 

Ajuns în port, trecea să-l salute pe Mitică, paznicul portului, apoi mânca ceva rapid la terasa de pe malul mării. Vizita apoi magazinul pescăresc să-și ia momeală pentru pești și ce îi mai trebuia în ziua aceia.

Apoi o îngrijea pe Floricica, iar aceasta îl ducea în larg, acolo unde doar ei doi erau martorii unei noi zile frumoase.

 

 

Lucrurile se întâmplau la fel mereu. Mai puțin în ziua aceea. Soarele mângâia marea ca de obicei, iar aceasta se unduia ușor licărind liniștită. Pescarul își lansă undița și se lăsă cufundat în visare, vrăjit de dansul apei.


 

Când undița îi tresări în mână, Petrică se trezi la realitate și trase cu putere. Iar acel peștișor, venit din adânduri, avea să îl pună la grea încercare. Cum l-a văzut și-a dat seama că e diferit de tot ce prinsese el vreodată. Era ca un ghem de lumină când a ieșit din apă. Și trimitea raze, asemeni soarelui, încât totul se lumina în jurul său. Petrică își puse mâna la ochi. Nici nu se putea uita la el, atât de tare strălucea peștișorul.

Și într-adevăr era magic. Pentru că imediat ce îl trase în barcă, vorbi:

- Fii bun pescarule și dă-mi drumu înapoi în mare!

După ce îi trecu uimirea, Petrică se grăbi să-i dea drumu. Cum ar fi fost să omoare un peștișor auriu și vorbitor de deasupra? Abia îi reținea pe ceilalți. Le-ar fi dat drumu tuturor dacă nu ar fi trebuit să mănânce și el ceva.

Odată eliberat în apă, peștișorul se reîntoarse la suprafața apei:

- Mulțumesc că m-ai eliberat. Îți voi îndeplini 3 dorințe pentru asta.

Nu e doar vorbitor, îndeplinește și dorințe, își zise Petrică. Dar nu-i veni în minte nicio dorință. Apoi, simțindu-și picioarele în apa rece, îi veni ideea:

 

- O barcă mai bună e tot ce mi-aș dori!

 

 

Nu apucă omul să termine dorința și Floricica se transformă într-o barcă mare și frumoasă, de un alb imaculat, atât de perfectă de nu îți venea să o atingi. Pe punte o undiță mare și strălucitoare se legăna ușor în vânt, prinsă într-un suport solid, iar lângă ea, un fotoliu comod, în care pescarul să-și odihnească spatele în lungile zile pe apă. Barca avea și o cameră sub punte, ceva ce pescarul nu văzuse în viața lui.

- E mai mare decât toată locuința mea! își zise Petrică îmbătat de fericire.

 

Se întoarse spre peștișor pentru a-i mulțumi, dar acesta dispăruse, lăsând în urma lui în apă irizații ce dispărură încet.


 

Pescarul se întoarse în port. Își conduse încet și cu grijă frumosul său vas și îl ancoră cu pricepere. Cine l-a văzut atunci pe punte nu l-a recunoscut. Stătea bățos și iradia de încantare. Nu mai era Petrică cel îndoit de spate, liniștit și blând în tot ce face. Acum era energic și hotărât ca un adevărat căpitan de vas.

Lumea se adună în jurul ambarcațiunii. Toți o admirau și își dădeau cu părerea. Nu mai văzuseră așa ceva în umilul lor port.

- Petrică, asta este barca ta?! îl întrebă aproape răstit de uimire Mitică, paznicul portului.

- Da! spuse mândru Petrică.

- Ce frumoasă e! Și ce mare! N-am mai văzut așa... iar ceilalți oameni încuviințară cu toții din cap, într-un murmur colectiv: Da da, e frumoasă!

Nu apucă soarele să se îmbăieze în mare și să meargă la culcare că deja întregul sătuc pescăresc vorbea despre Petrică și barca lui. Cu toții știau.

 

Petrică nu se lungise la vorbă în seara aia. Se duse direct la culcare. Toată întâmplarea îl obosise teribil. Viața lui parcă se întorsese în loc, se răsucise și se îndrepta într-o direcție nouă, o cale pe care pescarul era nevoit să o apuce din mers, pe nepregătite.

Nu reuși să doarmă însă. Toată noaptea s-a gândit numai la barca lui cea nouă.


 

Dormea paznicul Mitică când Petrică i-a bătut în geamul căsuței din port.

- Deschide poarta că au venit zorile! spuse pescarul vesel și dornic să ajungă cât mai repede la barca lui.


 

Mitică ieși în ușă și, cu un căscat prelung, îi spuse încet.

- Petrică, trebuie să vorbim...știi...trebuie să mai cotizezi în port. Barca asta a ta ocupă mult loc. Și e riscant de păzit. Mai trebuie bani, adaugă el.

Petrică se scotoci până în fundul buzunarului și scoase cei trei bănuți pe care îi avea. Erau banii de momeală și pentru masa lui de dimineață.

Îi dădu doi dintre ei.

- Mai trebuie, zise Mitică.

- Am să-ți mai dau...mâine, îl liniști pescarul trist, neștiind însă cum o va scoate la capăt.

Îl lasă în pace Mitică. Întotdeauna plătea corect și la timp Petrică. Nu-și făcea griji că n-o să-și primească banii. Uite ce barcă avea!

 

Petrică trecu pe la magazinul de momeli de unde plăti cu ultimul bănuț, apoi sări peste masă și se urcă posomorât în frumoasă s-a barcă. Plecă spre stația de alimentare. Trebuia să-i pună și benzină acuma, dar va lua pe datorie, se gândi el.

- Zece bănuți! îi ceru la stație.

- Zece?!! Așa mulți? Înainte dădea unu.

- Păi măi Petrică, uite ce barcă ai! Credeai că va consuma cât Floricica ta? Asta papă benzină, nu glumă! îi zise oarecum deranjat Costică. Se vedea că barca lui Petrică îl cam irită. Aceeași senzație o avusese Petrică și cu paznicul. De ce oare sunt supărați pe mine? se întrebă el în gând.

 

- Costică, îți dau banii la sfârșitul săptămânii. 

Omul acceptă cu o grimasă pe față, apoi îi întoarse spatele.

- Dacă nu-și permite, de ce se întinde mai mult decât îl ține plapuma? mormăi el încet.

Petrică însă auzise și apăsă maneta de viteze la maxim, fără a se uita înapoi: BBRRRIIIMMMM! iar barca se îndepărtă rapid de port. Simțea nevoia să evadeze în larg, să se piardă în marea cea mare, acolo unde doar vântul și soarele îi sunt tovarăși. Lor nu le pasă ce barcă are el.

 

Toată săptămâna se chinuise Petrică să prindă pește, dar peștii nu mai trăgeau ca înainte. Poate că se speriau de barca asta mare sau poate nu e obișnuit el cu undița asta complicată. Nu își explica de ce. Ar fi trebuit să fie invers.

 

 

După a treia zi peștișorul auriu ieși din apă, în fața pescarului.

- Cum e barca? îl întrebă el pe om.

- Barca e frumoasă, n-am ce zice, dar cam scumpă pentru mine... Și Petrică îi povesti tot ce se întâmplase și cum rămăsese el cu datorii.

- Cred că intuiesc a două ta dorință, îi spuse peștele. Vrei bani, așa-i?

- Ce-i drept niște bani m-ar salva din situația asta.

Și dintr-o dată, pe puntea frumosului vas, apăru o ladă mare plină de monede strălucitoare. Nu văzuse și nici nu visase Petrică atâția bani de aur la un loc. Era mai mult decât ar fi cheltuit el toată viața lui, ba chiar trei vieți la rând!

Peștișorul dispăru ca și data trecută, iar Petrică se îndreptă rapid către port. Avea datorii de plătit și nu era el omu care să le amâne.


 

În port avu parte de o surpriză nouă. Mitică văzuse vasul și strălucirea de pe punte și chemase și pe alții. Iar aceia chemaseră pe alții. Și tot așa, încât portul era plin de oameni. Și toți îl așteptau pe Petrică ca pe un rege ce se întoarce pe regatul său după ani de pribegie.

- Ce de oameni! se minună Petrică. Oare ce fac aici, par să se uite la mine. Însă oamenii nu se uitau la el, ci la banii lui de pe punte.

- Ce de bani are! murmurau unii. Alții tăceau, dar dădeau din coate ca să-și facă loc mai în față. Strălucirea banilor părea să-i atragă așa cum lumina atrage musculițele de bere.

 

Nu trecu mult și lumea începu să-i ceară bani. Întâi cu împrumut, apoi uitau să-i dea înapoi și îi cereau alții. Apoi se obișnuiră să ceară. De parcă era de datoria lui Petrică să le dea bani.

Iar Petrică dădea. Avea, de ce să nu dea?

 

Cu timpul Petrică observă ca oamenii erau din ce în ce mai supărați. Nu pe el, aveau problemele lor. Și pescarul le afla pe toate, pentru că ei păreau dornici să i le povestească.

Nu reușea să-i mai înveselească ca în trecut cu glumele lui. Banii păreau însă să ajute de fiecare dată. Și nu mai reușea să aibă discuțiile pe care le avea în trecut cu ei. Dinainte să aibă bani.

Cel mai mult însă l-a deranjat pe Petrică faptul că prietenii lui cei mai apropiați îl evitau. Găseau mereu o scuză pentru a nu se întâlni cu el. Le dăduse mulți bani și mereu se purtase frumos cu ei. Nu înțelegea de ce sunt supărați pe el.


 

Trecuseră câteva luni și nimic bun nu se mai întâmplase în viața lui Petrică. Din contra. Îi era clar acuma că lumea nu îl mai aprecia pentru ce era el, ci pentru banii lui.

- Banii! banii au făcut tot răul! nu oamenii, ci banii!

Dar nu-i nimic, își spunea el, banii sunt pe sfârșite și sper că apoi totul va reveni la normal.

- Vor putea oamenii să mă ierte? se întreba el. Eu le-am făcut asta...eu cu banii mei. Sunt oameni buni, mă vor ierta! se încuraja el.

 

 

Peștișorul auriu apăru într-un sfârșit pentru a treia și ultima oară în viața pescarului.

- Ce mai faci pescarule? îl întrebă el.

- Nu fac bine peștișorule. Nu am știut ce să cer, iar acum totul se întoarce împotriva mea.
Peștișorul nu spuse nimic, deși știa bine ce se întâmplase. Știuse de la început ce se va întâmpla. Îl lasă însă pe pescar să îi povestească.

- Banii nu aduc fericirea. Nici lucrurile câștigate ușor, pe care nu le meriți. Fericirea o găsești în oamenii din jurul tău, în familie și prieteni, și cunoscuți și necunoscuți. Și în lucrurile mărunte de peste tot. Petrică se gândi atunci la Floricica, mica lui bărcuță. Câtă fericire îi adusese ea. Și ce ușor a renunțat el la ea, cu prima ocazie.

- A treia mea dorință e ca lucrurile să redevină exact cum au fost. Atunci când ne-am cunoscut. Ce fericit eram atunci! Dacă s-ar putea da timpul înapoi...

Peștișorul zâmbi, atât cât poate zâmbi un peștișor. Îl plăcea pe pescar. Își învățase lecția repede. Alții se chinuiau o viață, apoi treceau încrâncenați pragul către lumea de dincolo.

Se întoarse și dispăru, ca de fiecare dată, lăsând lumina magică în urma lui.

 

***

 

Când se dezmetici pescarul era cu picioarele în apa rece.

- Măi să fie, azi stau rău! zise el uitându-se în năvod și verificându-și ceasul.

- Nu-i nimic, mai e și mâine o zi!

Apoi luă căldarea și scoase apa din barcă fără să se grăbească.

înapoi la lista de povești