Ne întoarcem înapoi în timp pe vremea cavalerilor, regatelor și a balaurilor. Însă povestea noastră este despre un băiat simplu, pe nume Ștefan. Locuia împreună cu familia într-un sat mic, iar părinții lui cu greu se descurcau cu banii și mâncarea. Erau săraci.
Înainte o duceau bine, aveau câmpuri pe care le munceau cu spor toată ziua, iar recolta era bogată, pe măsura hărniciei lor. Însă nu cu mult timp în urmă o creatură din adâncul munților, un balaur înspăimântător, dăduse foc la câmpuri și nimic nu mai crescuse în acel an. Focul se întinse și mistuise totul.
Se spune că a fost trezit de niște mineri, care îl găsiseră într-o peșteră adâncă. Aceștia au reușit să fugă și au anunțat regele. Sute de cavaleri viteji au murit apoi în încercarea de a-l ucide pe balaur. Dar nimeni nu reușise. Și de fiecare dată balaurul ieșea din peștera lui și ardea totul în cale cu răsuflarea sa de foc.
- Nu mai avem ce mânca, își auzise Ștefan părinții într-o noapte.
- Trebuie să fac ceva! își spuse el. Mă voi duce să câștig bani pentru a-mi salva familia. Și în dimineața aceea, înainte că părinții săi să se trezească, plecă de acasă. Își puse două hăinuțe la el, două mere și o bucată de pâine făcută de mama sa cu o zi în urmă. Luă jumătate, iar jumătate o lasă alor lui.
- Sper să se descurce până mă voi întoarce, se gândi el. Le lasă un bilet în care îi asigură că va lipsi doar câteva zile și că totul va fi bine. Și că nu trebuie să se îngrijoreze pentru el. E băiat mare acuma și își va purta singur de grijă. Apoi plecă, cu inimă grea, că îi lasă singuri.
Merse toată ziua și abia spre seară se așeză jos pe marginea drumului pentru a se odihni. Nu mâncase nimic pentru a păstra mâncarea pe mai târziu, dar ajunsese la limită. Scoase pâinea, rupse o bucată, iar restul puse la loc. Mâncă bucata de pâine și un măr.
Dintr-o dată văzu pe drum un punct negru ce se făcea din ce mai mare. Ștefan si-a dat în curând seama ca era silueta unui om. Era atât de negru încât și soarele se sperie de el și se ascunse după un nor. Acesta trecu mai departe, pe lângă el, mergând încet ca și cum nu-l văzuse. Părea supărat tare.
- Bună ziua, spuse politicos Ștefan.
Omul Negru se opri speriat, parcă trezindu-se dintr-ale lui.
- Bună, spuse el. Dar...dar cum de nu ți-a frică de mine, băiete?
- De ce să-mi fie frică? întrebă Ștefan. Pentru că ești Omul Negru?
- Exact! Toți copii fug când mă văd. Ca și cum aș vrea să le fac rău.
- Mie nu mi-e frică! Am eu probleme mai mari, zise Ștefan molfăind pâinea uscată. Și se gândi cu tristețe la ai lui.
- Nu-ți imaginezi ce multă bucurie mi-ai făcut că nu ți-a fost frică de mine! Viața mea e tristă că nu pot avea copii și toți copiii pe care îi întâlnesc fug, țipă și aruncă cu pietre după mine.
- Dar nu ești Omul Negru, ești doar un om îmbrăcat în negru și murdar tare pe față.
- Așa e, sunt un biet coșar - toată ziua curăț coșurile caselor de fum. Mă murdăresc de funingine. De aia sunt negru. Dar copiii nu stau să mă vadă de aproape. Așa că nu știu cine sunt cu adevărat.
- Nu fi supărat. Sunt doar copii. Nu fug de tine din răutate, unii se sperie, iar alții consideră totul un joc. Mă poți considera pe mine prietenul tău dacă vrei, mai continuă Ștefan. Nici eu nu am prea mulți prieteni.
- Atunci sunt prieteni! spuse Omul Negru fericit.
- N-ar fi rău să te speli pe față și pe mâini când termini treaba. Nu vei mai fi negru, iar copii nu vor mai avea motive să te evite.
- Ai dreptate, nu știu cum de nu am realizat asta. Mereu așteptam să mă spăl când ajung acasă. Însă e așa cum zici tu, cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Ștefan scoase un măr și i-l întinse.
- N-aș vrea să-ți consum mâncarea.
- Mai am în geantă, minți Ștefan. Nu mai avea, însă i se făcuse milă de acel om. Cu siguranță îi era și lui foame.
Coșarul luă mărul.
- Poate vreodată vei avea și tu nevoie de ajutorul meu. Sper să mă pot revanșa, spuse coșarul cu vocea sugrumată de recunoștință. Într-adevăr îi era foarte foame pentru că nu mâncase nimic în acea zi.
Și-au luat la revedere și Ștefan și-a continuat drumul.
Se lasă curând noaptea.
- Am să dorm sub podul ăsta, în caz că va ploua, își spuse băiatul.
Un mic pârau susura încet încât somnul l-a luat pe nesimțite în timp ce se gândea la ai săi.
- Ajută-mă te rog! se auzi deodată în noapte. Trezit din somn, Ștefan privi în jur, dar nu văzu pe nimeni.
- Aici sunt, se auzi din nou. Un peștișor auriu strălucea ca un licurici sub razele lunii. Săracul se zbătea pe uscat.
- M-am speriat de o piatră și am sărit pe uscat. Apoi oricât m-am zbătut nu am reușit să întru înapoi în apă. Mă poți ajuta, te rog?
- Sigur, iar băiatul luă cu grijă peștele și îl așeză în apă.
- Mulțumesc!
- Drept recunoștință am să îți spun un secret: știi balaurul de care se teme toată lumea? Nu e rău cum cred toți! A fost nevoit să se apere pentru că toți voiau să-l omoare. Eu știu că am stat mult timp pe lângă el. Pârâul asta izvorăște din peștera lui.
Și peștele plecă.
Privind către pârâul lucitor lui Ștefan îi veni o idee.
- Am să mă duc să vorbesc cu balaurul să nu mai dea foc la câmpuri, își spuse el. E singura sansă, nu am încotro! Și se culcă la loc plin de speranță. Acum avea un plan!
A doua zi plecă odată cu soarele, mergând pe malul pârâului la deal.
Pe drum văzu o pasăre ce stătea nemișcată în iarbă. Era lovită la o aripioară. Micul canar respira rapid și avea ochii întredeschiși. Dar nici nu se clinti când îl văzu. Era clar că suferea tare. Ștefan rupse o bucată din hăinuța sa, îl bandajă, apoi îl așeză ușor la umbra unui copac. Canarul deschise ochii și își mișcă cioculețul, dar nu reuși să spună nimic. Îi turnă puțină apă pe cioc. Scoase apoi bucățica de pâine pe care o mai avea și o lasă lângă acesta.
- Tu ai mai mare nevoie de ea, spuse Ștefan, deși stomacul lui nu de acord. Nu mâncase nimic de o zi întreagă.
Plecă mai departe și merse pană se făcuse noapte. Noaptea asta voi dormi sub cerul liber, împreună cu stele și luna. Iar luna zâmbi. Se bucură de compania lui.
Dimineață fu trezit de un ciripit frumos cum nu mai auzise. Spre surprinderea lui, lângă el era canarul pe care îl salvase cu o zi în urmă.
- Ce frumos cânți! se minună Ștefan.
- Sunt canarul regal. Prințesa m-a eliberat din colivia mea insă eu, pentru că nu am mai zburat pe afară, am căzut din cer la prima suflare a vântului.
- Am venit să-ți mulțumesc că m-ai salvat. Mă duc la castel. Cu sigurantă prințesa e îngrijorată că nu m-am întors până acum. Regele e bolnav, iar ea e distrusă de supărare. Nu vreau să se mai îngrijoreze și din cauza mea.
- Dar ce a pățit regele?
- Balaurul l-a răpus în ultima bătălie.
- Cel care va omorâ balaurul va domni în locul regelui. Iar prințesa îi va fi soție.
Și canarul își luă zborul către cetatea ce se vedea în zare. În spatele ei, muntele balaurului se ridică semeț către cer, iar pârâiașul îl va duce direct acolo.
Drumul era însă lung și Ștefan simți cum picioarele încep să îl lase încet încet. Nu mai mâncase de mult timp și își consumase și ultimele rezerve de energie. Căzu în genunchi, apoi își pierdu cunoștința.
Cineva îl întoarse cu blândețe. Deschise ochii. Era prietenul său, coșarul. Acesta îi dădu puțină apă, apoi îi întinse o turtă proaspătă, din acelea făcute pe plită. O mancă rapid fără a spune nimic. Apoi mai bău putină apă și simți cum energia îi revine.
- Mulțumesc! reuși să spună într-un final.
- Te-am întâlnit întâmplător. Veneam la râu să mă spăl înainte să mă duc în sat, așa cum m-a sfătuit un prieten. Și coșarul zâmbi. Acum copiii mă plac, mulțumită ție, mai adaugă el. Tu cum ai ajuns aici?
- Merg să conving balaurul să nu mai dea foc la câmpuri, spuse Ștefan.
- Dar te va omorâ! Atâția cavaleri și-au găsit moartea acolo.
Ștefan îi povesti ce îi spuse peștișorul.
- Chiar dacă e adevărat, nu vei apuca să vorbești cu el. E supărat pe oameni și va sufla foc asupra ta cum te va vedea.
- Mi-a venit o idee, spuse Ștefan uitându-se la coșar. În pesteră aia întunecată Omul Negru e invizibil. Trebuie doar să devin ca tine și nu mă va vedea.
- Asta nu e greu, zise coșarul scoțând din geanta lui o pungă plină de funingine. Asta mă face pe mine negru în fiecare zi, spuse el. Dă-te din cap până în picioare înainte să intri în pesteră.
- Așa am să fac, mulțumesc!
- Succes prietene, să ne vedem cu bine!
Ajuns în fața peșterii Ștefan se dădu cu funingine și deveni Omul Negru. Intră apoi în pesteră atent să nu facă niciun zgomot.
Merse mult pană auzi sunetul făcut de respirația balaurului. Îl cuprinse frica, dar își aminti cuvintele peștișorului: "balaurul nu e rău".
Își scoase cuțitul de la tatăl lui. Nu avea de gând să îi facă rău balaurului. Nu făcuse rău nimănui niciodată și nu va face nici acum. Dar avea nevoie de cuțit pentru a-l face să-l asculte.
Deși era întuneric îl vedea pe balaur. Solzii aurii se distingeau de restul stâncilor negre din jur. Insă ochii erau cei care străluceau de-a dreptul în noapte. Erau de un galben aprins, de parcă un foc ardea în interiorul lor. Stătea cu botul pe labe, iar coada lungă era încolacită în jurul lui. Lui Ștefan i se păru grandios, însă nu ca să îl admire venise până aici.
Se furișă încet pană langă balaur. Acesta simți ceva pentru că își ridica capul de pe labe pentru a scruta întunericul. Atunci Ștefan se bagă sub botul lui și îl împunse ușor, dar ferm, cu cuțitul.
- Dacă te miști vei muri, îi spuse el calm balaurului.
Acesta pufăi ușor pe nări, iar Ștefan simți un abur cald și umed în jurul său.
- Cine ești? Nu te văd! spuse balaurul fără să își miște botul. Părea calm, puțin surprins, dar fără a fi speriat. Totuși ascultă de Ștefan și nu se mișcă.
- Mă numesc Ștefan și nu vreau să-ți fac niciun rău. Vreau doar să vorbim.
- Ești primul om care nu vrea să-mi facă rău, zise ironic balaurul. Am avut grijă de toți cei care au avut ceva cu mine. Calci pe cenusa lor chiar acum. Iar Ștefan simți cenusa sub picioarele lui.
- Dacă voiam să-ți fac rău, acum erai mort. Iar balaurul știa că Omul Negru avea dreptate. Simțea cuțitul intrat ușor între solzii săi. O mișcare și gâtul sau plin de foc mistuitor ar fi explodat. Așa că îl ascultă pe băiat.
- Ai făcut rău oamenilor. Prea mult rău. Trebuie să pleci pentru totdeauna de aici.
- Și oamenii mi-au făcut rău mie! Se răsti balaurul.
- Așa este, ei au început, iar tu ai continuat. Însă nu mai contează. Răul a fost făcut și trebuie să se oprească. Acum.
- Unde să plec? Peste tot pe pământ oamenii se vor purta la fel cu mine.
- Oamenilor le este frică de ceea ce nu înțeleg. Și uneori din frică facem rău. În vocea lui Ștefan se simțea tristețe.
- Există un loc unde nu te va deranja nimeni. Luna! Du-te pe lună! Ea va fi impărătia ta de acum, iar tu vei fi regele ei. Și nimeni nu te va mai deranja.
- Balaurul își mișcă coada a încantare. Mă voi uita de sus la voi, creaturi mici și efemere! Mă voi amuza când voi vedea cum vă luptați prostește între voi.
- Și te vei minuna de fiecare copilaș nou născut. Și te vei bucura cu fiecare părinte, continuă Stefan.
O licărire în ochii balaurului îi dezvălui adevărata fire. O creatură nemuritoare cum era el nu avea cum să fie rea. Pentru că răul nu poate dura, el se consumă din interior. Doar binele e fără margini. Se mărește la nesfârșit ca un bulgăre de zăpadă când îl rostogolești.
Ștefan plecă din pesteră, iar în urma lui, balaurul se înălță strălucitor către cer că o imensă pasăre de foc, în drumul său spre lună. Băiatul îl urmări știind că e ultima dată când îl va vedea.
- Poate că dacă oamenii erau altfel balaurii erau acum prietenii noștri, se gândi el. Iar gândul că balaurul acela e prietenul lui îi umplu inimă de bucurie.
Ștefan se îndreptă grăbit spre palat pentru a-l anunța pe rege.
- Toate problemele au dispărut acum. Balaurul s-a retras pe lună și nu se va mai întoarce niciodată. Câmpurile vor rodi din nou și sărăcia va dispărea.
- Tu ai făcut asta! Tu vei fi rege în urma mea. Iar fata mea îți va fi soție. Să afle tot regatul, spuse regele încet, cu ultimele sale puteri.
Se stinse liniștit regele știind că totul va fi bine în urma sa. Iar Ștefan deveni noul rege. Se căsători cu prințesa și își aduse părinții la palat. Și cu toții au fost fericiți de atunci înainte.
***
Și acum, în serile senine, poți vedea balaurul pe lună. Sunt petele acelea mai întunecate. I se vede capul, cu urechile lui ascuțite și botul lung terminat cu nările fumegânde. Stă așa cum îi place lui, cu botul pe labe și cu coada adunată în jur.
- Ce face acolo?
- Doarme. Însă uneori deschide ochii și mai veghează asupra noastră.
