Guzo, mica panteră

Guzo, mica panteră

Avea ochii ca două bomboane cu mentă ce noaptea se aprindeau în lumina lunii. Îi place să se plimbe noaptea, nu îi era frică. "N-au decât alții să se teamă de mine, eu nu mă tem de nimeni!" își spunea el. Însă lăbuțele lui nu făceau niciun zgomot pe pământul jilav al junglei. Iar corpul său mic și negru se strecura dibaci prin desișul pădurii, fără a atinge vreo frunză. Nu era ușor să-l simți apropiindu-se. Și nici să-l vezi, pentru că se contopea cu întunericul nopții.

Din când în când se cățăra într-un copac înalt pentru a vedea mai departe. Își lăsa capul puțin în jos și scruta orizontul încercând parcă să străpungă cu privirea aglomerația de crengi. Apoi își ridica nasul și adulmeca. Nimic nu îi scăpa în felul ăsta. Dacă nu erau semne de alarmă se odihnea puțin întinzându-se pe câte o ramură mai groasă. Era un refugiu bun pentru el și se simțea în siguranță.

 

Îl chema Guzo, avea 6 luni și, în caz că nu ți-ai dat seama deja, era un pui de panteră neagră.

Viața nu a fost ușoară pentru Guzo. Rămăsese fără părinți de la trei luni. Tatăl și mama lui fuseseră atacați de un grup de tigri. Ar fi fugit, dar îl aveau pe el, așa că au stat să-i înfrunte deși știau că nu au au nicio șansă.

 

- Fugi Guzo! i-a strigat mama sa vănzând că lupta era pierdută încă de la început. Dar el stătea nemișcat, parcă înghețat de frică, acoperindu-și ochii cu lăbuțele.

- Guzo, fugi fără să te uiți înapoi, te vei descurca! au fost ultimele cuvinte ale tatălui său.

Și Guzo a fugit, împiedicându-se și lovindu-se de fiecare copac sau tufiș ce i-a ieșit în cale, pentru că lacrimile îl împiedicau să vadă mare lucru. Și a fugit toată noaptea.

Cerul începea să se lumineze când s-a oprit, zgâriat și epuizat de oboseală. S-a prăbușit pe pământul rece și a adormit.


 

În lunile ce au urmat și-a căutat continuu părinții. Se deplasa mai mult noaptea, iar ziua se odihnea în copaci. Când vedea un animal, îl căuta în lista imaginară de buni sau răi și, după cum îl găsea, se împrietenea sau se ferea de el. Așa învățase de la părinții săi și făcea întocmai. Iar asta îl ținuse în viață.

 

* * *

Guzo e cu părinții lui în gând și în ziua de azi, însă acum are o parteneră de viață și un puișor mic și negru, cu ochii că două bomboane de mentă. Și, dacă niște tigri i-ar ataca, ar face exact ce au făcut și părinții lui pentru el: l-ar proteja și, la nevoie, ar lupta până la capăt.

înapoi la lista de povești