- La posturi marinari! strigă căpitanul Ștefan prin portavocea sa. Meșterea la cârma bărcii sale de la prima oră a dimineții dornic să plece într-o nouă aventură.
Era pe vremea când, pe mare, calea era arătată de stele și scrijelită în hărți vechi. Dar căpitanul Ștefan cunoștea cerul ca pe propriul buzunar și nu exista un conducător de navă mai bun. Cel puțin așa se lăudau cei 5 marinari ce alcătuiau echipajul său. Aceștia aveau atâta încredere în el încât l-ar fi însoțit până la capătul lumii.
Steluța, barca lor, era destul de bătrână și obosită, dar nu îi lăsase niciodată la greu. În acea dimineață cele două motoare ale ei torceau liniștite. Ștefan le folosea doar la nevoie - când nu era vânt sau pe timp de furtună, pentru a controla barca mai bine. Le pornise acum pentru verificările de rutină dinaintea plecării. După câteva manevre stânga dreapta accelerație maximă înainte și înapoi, căpitanul le-a pus într-a-ntaia și a lăsat barca să se distanțeze ușor de port.
Odată ajunși în larg Ștefan a oprit motoarele și velele au fost eliberate. Iar vântul a început să sufle în ele, purtându-i în noua lor călătorie. Era o misiune de transport marfă ca majoritatea pe care le aveau.
Însă Ștefan era agitat în acea dimineață. Traseul era mai puțin umblat, iar el nu mai navigase niciodată pe acolo. În plus existau niște povești marinărești despre tot felul de grozăvii care se întâmplaseră prin zona aceea. Așa că își fremânta mâinile pe cârmă, dornic de nou și neprevăzut. Spiritul său explorator se trezise la viață.
* * *
Mergeau de două zile cu spor: vântul suflase din direcția bună, iar Steluța avansa grăbită lăsând o dâră lungă de spumă albă în urma sa.
Deodată, orizontul deveni negru - o armată de nori se apropiau rapid. În curând soarele dispăru în spatele lor și se întunecă. Vântul deveni din ce în ce mai aspru, iar marea începu să se încrețească ridicând valuri din ce în ce mai mari.
- Cu toții la posturi, strângeți velele și securizați puntea. Legați-vă și voi, strigă Ștefan către echipajul său. Vom trece exact prin mijlocul furtunii. Și nu va fi ușor, continuă el.
Alertați, marinarii legară rapid lăzile și utilajele de pe punte și își ocupară locurile. Nu era prima furtună prin care trecuseră cu Steluța, însă nori ca aceia parcă nu mai văzuseră niciodată. Iar asta era abia începutul.
În curând marea deveni din ce în ce mai supărată și învolburată și lovea cu valuri mari ce își aruncau spuma albă pe punte. Vântul era năpraznic și biciuia ud și sărat fețele echipajului.
Steluța se unduia amețitor și scârțâia sub presiunea apei, pe fondul asurzitor făcut de vânt și valuri.
Ștefan pornise motoarele și făcea manevre bruște pentru a ține vârful bărcii perpendicular pe val. Știa ca dacă Steluța e lovită din lateral se va răsturna.
5 ore s-au luptat cu marea. Într-un final norii au plecat, iar valurile și vântul s-au domolit până au dispărut. Iar totul s-a petrecut mai repede decât te-ai fi așteptat. Furtuna a lăsat în urmă o ceață densă și o liniște absolută. Ambele ciudate.
* * *
Când ceața s-a risipit au văzut în zare o insulă strălucitoare.
- Insula asta nu apare pe nicio hartă, spuse căpitanul. O vom explora. Vom fi primii care au pus piciorul pe ea! iar Ștefan își frământă mâinile cu bucurie. Asta era genul lui preferat de expediție - în care se întâmplă lucruri pe care nici soarta nu a apucat să le scrie.
Au aruncat ancora și au mers pe insulă.
Și, la primul picior cu care a călcat pe nisipul auriu și-a dat seama că asta nu era o insulă ca oricare alta. Era specială!
- Bine ați venit pe Insula CareNuExistă, glumi Ștefan făcând o plecăciune către marinarii lui. Călcați cu grijă pe nisipul de aur. Iar aceștia au rămas împietriți când au văzut că într-adevăr nisipul nu era auriu, ci chiar din aur adevărat.
- Așa ceva nu există! murmurau ei.
Plaja de aur strălucea așa de tare încât au simțit nevoia să se adăpostească în junglă. Apoi au realizat ca nici copacii nu erau normali. În loc de fructe aceștia aveau pietre prețioase.
- Insula asta e ca o comoară! exclamă Ștefan. Nu vă atingeți de nimic, nu știm ce pericole pândesc în jur. Însă ceilalți marinari aveau deja buzunarele pline cu pietre prețioase.
Dintr-o dată, din desișul junglei apăru o panteră neagră. Era la fel de neobișnuită ca și celelalte elemente de pe insulă. Avea cristale verzi în loc de ochi.
- Ce căutați pe insula asta? a vorbit ea apoi. Cei șase bărbați au rămas blocați fără a reuși să scoată vreun cuvânt. Ștefan a reușit cu greu să răspundă:
- Nu avem intenții rele. Barca noastră a trecut printr-o furtună puternică și avem nevoie de lemn ca să o reparăm.
- Nu este lemn pe insula asta. Nu vă pot ajuta. Plecați înainte să vă pară rău! Și aveți grijă să nu luați nimic de aici cu voi. Bogățiile astea nu sunt gratuite. Apoi pantera s-a întors și a dispărut în junglă.
Ștefan s-a întors către echipajul său:
- Faceți ce a spus - mergeți pe barcă și lăsați toate bijuteriile pe insulă. Nu ne aparțin. Vin și eu imediat. Urc pe muntele din mijlocul insulei să văd ce e acolo.
- Venim cu tine, au spus marinarii.
- Nu! Voi merge singur.
Și Ștefan s-a despărțit de marinarii săi luând urma panterei. Nu putea să plece de pe insulă fără să înțeleagă menirea ei. Curiozitatea îl împingea înainte, către centrul insulei, unde simțea că va găsi explicația.
Urcă câteva ore bune înainte să își dea seama că vârful muntelui nu se apropia deloc.
- Cu cât urc mai mult, cu atât mă distanțez de vârf. Se distanță însă în același timp și de plajă. Că și cum insula devenea mai mare pe măsură ce mergea.
- În ritmul asta nu avansez deloc. Se uită după soare ca să vadă cât e ora și observă ca soarele e drept în centrul cerului. La 12 era și când s-au risipit norii după furtună.
Timpul și spațiul nu mai funcționau cum știa el.
Tocmai când luase decizia să se întoarcă văzu pantera ceva mai departe. Era cu spatele la el și urca și ea muntele, încet, fără nicio grabă. Când aceasta ajunse lângă o stâncă se ridică pe picioarele din spate și se transformă într-o femeie cu părul de aur, acoperită cu un șal negru. Femeia atinse cu mâna stânca, iar aceasta se mișcă într-o parte. Dispăru în interiorul muntelui, iar stânca se închise în urma ei.
Ștefan așteptă puțin apoi se apropie și el de stâncă și o atinse cu mâna. Dar stânca nu se dădu la o parte. O atinse din nou, apoi cu amândouă mâinile, apoi trase de ea și o împinse toate părțile. Nimic. Stânca nu se mișcă. Apoi, când Ștefan renunțase, se dădu la o parte dintr-o dată.
Înăuntru era întuneric și neprimitor.
- Intră! se auzi o voce. Iar Ștefan intră fără să vadă nimic. Cu un zgomot puternic stânca se închise în urma lui.
Apoi se făcu lumină. Femeia în negru se apropie și Ștefan realiză că ea lumina.
- Nu ai renunțat, ai vrut să afli. Însă adevărul nu te va mulțumi. Vino după mine, mai avem de mers până în centru.
Iar Ștefan o urmă. O vedea pe ea și vedea niște trepte în față. Nimic altceva.
- Cât mai e de ... voia să zică "urcat", dar își dădu seama că treptele nici nu urcă, nici nu coboară. Dar femeia nu îi răspunse.
Însă nu peste mult timp cu un zgomot puternic o altă ușă de piatră se deschise. Ieșiră pe acolo. Ajunseseră în vârful muntelui, centrul insulei.
Acolo Ștefan văzu un copac bătrân. Avea trunchiul și toate crengile, până la cea mai mică, din aur. Însă părea uscat, pentru că nu mai avea frunze. Undeva în vârful lui strălucea un cristal roșu. E ultimul, trase concluzia Ștefan văzând mulțimea de cristale de pe jos. Oare de ce au căzut? se întrebă el.
- Eu le-am lăsat să cadă. Deși nu înțelegea de unde vine vocea Ștefan pur și simplu știa că e a copacului.
- De ce?
- Pentru că nu mai vreau. M-am săturat din primul moment. Apoi a trebuit să îndur o eternitate. Am vrut timpul și bogăția. Infinite! Și le-am avut. Acum sunt gol pe dinăuntru. Plictisit și obosit. Ajută-mă, te rog! Dă-mi jos cristalul din vârf. Totul se va termina atunci...
- Te voi ajuta. Cu toții greșim. Timpul, când curge, consumă orice. Până și greșelile. A ta nu a putut fi consumată.
- Ce vrei în schimb?
- Acum, dacă stau să mă gândesc...nimic! spuse Ștefan. Doar să ajung pe vasul meu și să plec de aici, exact așa cum am venit.
* * *
Când s-a întors pe barcă ia găsit pe marinari așteptându-l cu nerăbdare.
- Ce ai făcut? Ai stat o eternitate!
- Eternitatea e doar un moment plictisitor, spuse Ștefan ridicând ancora.
Iar în spate, insula CareNuExistă nu mai exista.