Ștefan avea doar 6 luni când tatăl său îi aduse prima mașinuță. Era cam cât pumnul, albastră și cu roțile mari.
- Brum bruummm, uite ce ți-a luat tata! Prima ta mașinuță! Și o așeză lângă el, încât copilul să o vadă bine.
- Băiatul o luă în mână și o băgă în gură.
- Îi place! se lăudă tatăl.
Dar Ștefan o aruncă cât de tare putu, iar mașinuța, dupa o ciocnire violentă de perete și câteva răsturnări spectaculoase ajunse într-un colț al camerei.
A trecut timpul și, deși Ștefan mai crescuse, în continuare tentativele de joacă cu mașinuța eșuau în acelasi mod, cu ea aruncată pe jos.
- Nu mă place, își spunea ea tristă. Abia dacă pune mâna pe mine și imediat mă aruncă fără milă, ca și cum i-aș fi făcut ceva.
Însă perioada urmatoare a fost și mai rea. A ajuns pe un raft și nimeni nu a mai bagat-o în seamă luni de zile. Era plină de praf când a fost luată de acolo.
- Dă-i-o lui Tudor, că Ștefan nu se joacă cu ea. Nu i-a plăcut niciodată, discutau părinții.
Cuvintele astea au făcut mica mașinuță să se cutremure de durere. Tot ce-și dorea era un copil care să o placă și să se joace din când în când cu ea.
Tudor avea 5 ani și, când a primit mașinuța albastră, s-a strâmbat.
- Asta e pentru copii mici, n-are nici lumini, nici telecomandă! N-am ce sa fac cu ea.
Și din nou mașinuța s-a trezit aruncată. De data asta nimeri într-o ladă mare plină de jucării.
- Bună, eu sunt Blu! se adresă ea jucăriilor.
- Lasă-ne în pace, vrem să dormim.
- De ce?
- Ca să treacă timpul mai repede.
- Până când? întrebă Blu nedumerită.
- Până când va alege să se joace cu noi din nou.
- A da, bună idee! și Blu se culcă și ea.
Probabil trecuse multă vreme pentru că plasticul de pe capota ei era crăpat și decolorat când s-a trezit Blu.
- Vai, unde sunt? se întrebă ea speriată. Era întuneric și mirosea urât. Una dintre roți i se murdărise cu untul de pe o felie de pâine mucegăită.
- Sunt într-un tomberon de gunoi! realiză ea când se uită mai bine în jur.
- E mereu mai rău! își spuse ea încet și farurile ei mici și rotunde se inundară de lacrimi.
- Mai bine nu existam! Toată viața mea am fost aruncată, iar asta e destinația finală! Gata, am ajuns. Frumoasă călătorie!
Dintr-o dată niște mâini mici și murdare o ridicară dintre gunoaie.
- O mașină albastră!! strigă copilul ridicat pe vârfuri la marginea tomberonului de gunoi. Mereu mi-am dorit o mașină albastră.
- Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc! strigă el sărind în sus de bucurie.
Copilul aduse mașinuța aproape de nas, o întoarse pe toate părțile și se uită cu mare atenție la ea.
- E perfectă! exclamă el. Apoi și-o strecură în sân, sub tricoul rupt.
- Aici nu te va găsi nimeni! îi șopti el mașinuței.
Blu se simțea bine acolo, era călduț și putea auzi inima copilului bătând cu putere.
Ajuns acasă, copilul o spălă și o șterse de tricou.
- Brum brumm! ia să vedem cum merge cea mai frumoasă mașinuță din lume. Și îi făcu vânt pe covorul vechi.
- Ha, e de curse!
Iar mașinuța albastră se simțea de curse.
Făcuse primul viraj al vieții ei, iar viitorul părea minunat.