Când s-a trezit albinuța Marta soarele era deja sus pe cer. Floarea ce-i servise drept culcuș cedase mângâierilor lui și se deschise petală după petală. Acum albinuța era expusă, sub cerul liber, iar vântul se juca ușor cu aripile ei încălzite de soare.
Deschise ochii zâmbind bine dispusă. Nu exista cineva care să aprecieze mai mult decât ea soarele și vântul. Dar nu vântul acela nervos care nu te lasă să zbori și face toate florile să se închine la pământ. Îi plăcea briza răcoroasă de dimineață, care adia ușor, somnoroasă și ea.
Albinuța sări în piciorușe și privi roată împrejur.
- Yuhuu! Ce zi frumoasă! iar publicul de flori colorate încuviință cu un legănat ușor.
Viața i se părea fantastică!
* * *
Plecase din stupul ei de câteva zile, dar pentru totdeauna. Pentru că se săturase să facă mereu același lucru.
- Asta nu e viață, e sclavie! se plânse ea reginei.
- Dorm într-o cușcă mică, împreună cu alte 300 de albine și doi bondari sforăitori. Mă trezesc brusc, grăbită ca nu cumva să întârzii la numărătoare, pentru ca apoi să aștept o oră la coadă până îmi vine rândul să ies din stup.
- De ce bondarii pleacă primii? Ei și așa nu fac nimic toată ziua. Unde se grăbesc?
Urmă o pauză în care nici Marta, nici regina, nu spuseră nimic. Marta izbucni din nou, în continuare cu privirea în pământ.
- Apoi muncesc până la apus fără întrerupere. Ce fac EI cu atâta miere?
- Știi bine că nu există altă cale! răspunse calm, dar ferm, regina. Trebuie să plătim tributul zeilor. E singura șansă ca familia noastră să mai existe și la anul. Ei au grijă de noi și noi trebuie să avem grijă de ei.
Marta își ridică privirea și, pentru prima dată, își privi regina în ochi. Ce frumoasă și grațioasă era, se gândi. Și într-un fel i se făcu milă de ea.
- Trebuie să plec...traiul ăsta nu mă reprezintă, continuă încet ca și cum aștepta o încuviințare.
Însă regina îi întoarse spatele fără a-i răspunde. Mereu plângea când o albinuță pleca. Era și tristețe, dar și fericire în lacrimile ei.
* * *
Există multe albinuțe libere, așa cum a devenit și Marta din ziua aceea. Deși e greu să le remarci, florile le recunosc imediat. Ele nu adună polenul, ci consumă doar atât cât au nevoie. Și nu se grăbesc.
Și își trăiesc fiecare moment ca pe primul.